Când mi-am făcut blogul, cam ca ăsta la înfățișare, dar cu un alt ton, am intrat în contact, evident, cu alte bloguri. Din aceasta perioada am păstrat anumite bloguri la care am revenit mereu, ca la niște vechi prieteni din școala generala. Criteriul după care le-am selectat este pur subiectiv, uneori evident, alteori mai puțin evident.
Prima a fost Ina, pe care o admiram, dar o și invidiam pentru faptul ca ea trăia la New York, iar eu la Slobozia. Apoi a fost Ionouka, după care, la un moment dat, mi se cam aprinsese călcâiele. Bine, vorbesc de blogăriță, nu de persoana reala din spatele blogului, pe care, de altfel, nu am cunoscut-o niciodată. Apoi a fost Zuzu, cea care mi-a inspirat aceasta postare.
Zuzu a rămas în amintirea mea ca cea mai inteligentă blogăriță, dar și pentru faptul că e greco-româncă sau româno-grecoaică – doar citind blogul nu mi-am dat seama precis cum stă treaba. Oricum, trebuie sa fie o combinație interesanta, mi-am zis eu. Misterioasa, a rămas tot timpul în umbra blogului, vorbind despre sine, dar nespunându-ne mare lucru. Dacă acum câțiva ani era la modă să rămâi ascuns după blogul tău, mai apoi toată lumea s-a deblogat. Astăzi mai găsești puține bloguri care să nu fie invadate, vizual vorbind, de blogărul său. Lucrul fiind de înțeles și ușor de explicat, de fapt nici nu mai are nevoie de explicație, căci e de la sine subînțeles.
Zuzu și-a păstrat încă vălul peste blog său; ori, mai degrabă, peste sine. Și cum un blog interesant te face tot timpul să-ți pui întrebări despre blogăr sau blogărița (vai de blogul care nu te face!), te face curios și, poate, un pic indiscret, deci, în cazul acesta, nu-mi mai rămâne decât, cum spunea Leopardi, „io nel pensier mi fingo”, ceva de genul „m-apuc eu singur, cu mintea mea, să plăsmuiesc”.
