2010

Dacă vi se pare că m-aţi mai văzut pe undeva, să ştiţi că am jucat în “Inimă de Ţigan”. D-acolo mă ştiţi! :)

Aci în Hornsjo de Anul Nou am organizat şi noi o “gypsy party”, udată din belşug cu ceai şi şampanie pentru copii. D-aia fără alcool.

 

Deci, cum bine ştiti, au trecut şi sarbătorile. Ce nu ştiţi este că asta-i partea care-mi place cel mai mult. Adică cel mai mult din sărbători îmi place când se termină şi lucrurile încep să-şi reintre uşor în firea lor.

De Crăciun  am gătit sarmale (varza murată a fost adusă din România) şi salată Boeuf.  Salată care mi-a confirmat şi altceva de care eu eram convins. Adică că noi românii (cu tot cu mâncarea şi obiceiurile noastre) suntem 80% slavi, adică ruşi. De latinitate se poate vorbi în cazul nostru doar la nivelul vocabularului, al limbii. In rest nimic, slavi. Este imposibil să nu remarci asta dacă citeşti cu atenţie literatura rusă, în special Tolstoi şi Gogol. Lucru remarcat chiar de Tolstoi însuşi când a fost prin Bucureşti. Spusese ceva de genul: “Aici (în România) ţăranul seamănă cu bunul ţăran rus”(citat inexact din memorie).
Deci, când am pus salata Boeuf pe masă, oameni din Letonia, Lituania, Cehia, Bulgaria etc. m-au întrebat dacă salata este rusească. Eu, pentru că eram pregătit şi cu temele făcute, le-am spus adevărul: că e rusească. Deci, dragi români, noi suntem 80% ruşi în ce priveşte caracterul şi mâncarea.

A venit şi Moşul, evident! Am stat şi cu el la masă. Ce mi-a adus mie moşul? Ei bine, mi-a adus trei pachete de tutun “DRUM”. Şi cum în Norvegia ţigările şi tutunul sunt şi proaste şi scumpe, Moşul mi le-a adus tocmai din Austria. Deci, calitate, nu  glumă.

În rest...să aveţi un an şi mai bun!

Împotriva societăţii perfecte

Am fost iar plecat  vreo trei zile prin Norvegia. De data asta în Trondheim, cam 600 km mai la nord de Oslo. Asta a însemnat  multe ore cu maşina şi o grămadă de timp în care îţi pot trece atâtea prin cap.

Să vă dau un exemplu.

Eram în maşină şi mă uitam pe geam la frumoasele peisaje ale Norvegiei. Şi mă întrebam ce altceva mai are această ţară în afară de peisaje. Ce altceva mai oferă Norvegia, ţara cu cel mai ridicat nivel de trai din 2003 încoace? Şi mi-a fost foarte dificil să răspund, căci între timp îmi venise în minte o vorbă a unui filosof german, Heidegger. Ei bine, băiatul ăsta spunea pe undeva că „esenţa vieţii constă în faptul de a fi grea”. Şi dacă Heidegger avea dreptate – şi eu cred că avea -, atunci această esenţă a vieţii (sensul ei) este invers proporţional cu gradul de civilizaţie şi bunăstare. Asta înseamnă că viaţa îşi pierde sensul în ţările foarte dezvoltate, unde totul este perfect şi bine organizat. Să nu fie asta una dintre cauzele sinuciderilor din ţarile dezvoltate? În ţările din lumea a treia sinuciderile sunt foarte scazute în comparatie de ţările dezvoltate.

Această convingere  mi-a fost şi mai mult întărită de unii oameni care s-au întors din Africa. Toţi pot afirma că, în cele din urmă, africanii sunt fericiţi. Şi unde poate fi viaţa mai grea decât în fundul Africii? De unde, atunci, această fericire? Dacă ne întoarcem iar la vorba lui Heidegger, înseamnă că viaţă africanilor, tocmai pentru că este grea, e plină de sens. Şi de aici fericirea lor.

Ba şi mai mult, aseară când am revăzut filmul meu preferat (La Dolce Vita), şi având gândurile de mai sus în minte, am remarcat o frază pe care nu o remarcasem în mod special până acum: „Este mai bună o viaţă mizerabilă, decât existenţa protejată de o societate organizată în care totul este prevăzut, calculat şi perfect”.

Şi îmi vine în minte imaginea unei negrese din Nigeria, care încerca să-şi imagineze cum ar arăta viaţa în ţările dezvoltate, în care  toate problemele dispar şi unde ai tot ce-ţi trebuie: „Probabil că viaţa e atât de frumoasă, încât ai vrea să trăieşti veşnic”.  Şi totuşi în ţara cea mai organizată, în care totul este aşa cum trebuie, oamenii nu sunt fericiţi, şi au o rată a sinuciderilor foarte mare. Şi asta pentru că  Norvegia, cu excepţia peisajelor şi niscaiva blondine frumuşele, nu prea are nimic de oferit.

Aşa că bucuraţi-vă de viaţa din România, căci în Norvegia ea nu prea are cine ştie ce sens.

Câteva păreri despe politică

Ultimele alegeri parlamentare le-am trait la intensitate maximă. Eram în Bucureşti, aveam cu cine să mă contazic, cu cine să discut şi am urmărit tot ce s-a întamplat în acea zi. Apoi au urmat zilele de după, când ne-am întrecut toţi în speculaţii.
Alegerile astea au trecut pur şi simplu pe lângă mine fără să le fii simţit “farmecul”. Nici n-am votat. N-am avut cum, dar mi-ar fi plăcut să votez.
Dacă aş fi votat, atunci aş fi votat cu Băsescu. Şi în primul tur şi în al doilea.
Nu sunt un fan al lui Băsescu, dar nu văd altă soluţie. Crin Antonescu era prea în spate, n-avea cum să intre în turul al doilea.
Geoană preşedinte nu este o soluţie.
Asta-i raţionamentul!
Deci, aş fi votat cu Băsescu.
De ce aş fi votat cu Băsescu?
Deoarece nu cred că România se poate schimba peste noapte, doar prin schimbarea preşedintelui.
Nu cred că traiul românilor simpli se va schimba odată cu schimbarea preşedintelui. Nu cred că românii vor trăi mai bine dacă va fi Geoană preşedinte.
Ce se schimbă, totuşi, odată cu schimbarea preşedintelui sau a partidelor? După parerea mea, se schimbă jocurile de interese. Motiv pentru care, cei ce vor resimţi aceste schimbări sunt cei care sunt implicaţi în politică, care au legătură cu politica, cei care au interese în politică.
În ce-o priveşte pe România, ea îşi urmează cursul ei domol spre schimbare. România merge într-o direcţie, dar are motorul uzat şi vechi, iar din această cauză mege încet. Aşa că nu contează şoferul sau cât de mult se apasă acceleraţia. România merge aşa cum ştie ea: domol, dar merge.
Ei bine, la ce bun să schimbă şoferul? De ce să mai pierdem timp cu schimbările? Mai ales că acum România pare să urce o pantă. Dacă se schimbă acum şoreful, există riscul să i se oprească motorul. Vedeţi voi, încă nu-i obişnuit nu maşina. Unde mai pui că trebuie să-şi adune toţi tovarăşii să-i ia cu el, si aşa mai departe.
D-aia aş fi votat cu Băsescu!