Bacalaureatul meu de vis

Doamne ce mi-aș fi dorit si eu un BAC așa! Un BAC in care să nu se poată copia, în care notele să fi fost pe merit.

Deși nu am fost un elev model la liceu, deși aveam notele sub orice critică de slabe, mi-am dorit un BAC în care să se vadă cine ce știe.

Eu am avut note proaste pentru că, pur și simplu, nu vroiam să iau note mari. Pentru că să ai note mari presupunea să fii un pic pupincurist cu profesorii, iar eu nu am suportat niciodată profesorii din liceu și cei din școala generală pentru că se credeau a priori mai buni, dar mai ales pentru că maică-mea credea că profesorii au a priori dreptate în toate problemele care mă priveau. Și câte probleme nu mi-a cauzat asta acasă! Și ca să vă faceți o idee despre notele mele vă atașez și o poză.

Notele mele erau proaste pentru că nu aveam nici un chef să învăț, pentru că observasem că nu contează cât înveți, dacă vroiai note de 9 și 10 mai trebuia și altceva: lingușeală, ascultare, o meditație etc. Dar cel mai mult mă enerva atunci când învățam, că mai trebuia să învăț din când în când ca să nu rămân corigent, nu primeam niciodată nota 10, deși tocmai răspunsesem la lecție mai bine decât   o colega de-a mea care tocmai primise un 10, deși merita cel mult un 8. Motiv pentru care eu îmi pusesem mari speranțe in BAC. Speram ca la BAC să se vadă ăia care știu ceva, speram să se vadă adevărata știință a fiecăruia, în mod obiectiv, iar nu după aprecierea subiectivă a unui profesor. Dar n-am avut norocul acesta. S-a copiat într-o nesimțire crasă! Și acum, după zece ani, mai am gustul ăla amar pe care mi l-a lăsat BAC-ul, în care îmi pusesem atâtea speranțe.

Și, ironia sorții, când într-un final reușisem să-o obișnuiesc pe maică-mea cu notele de la liceu, și cu modul meu de a mă comporta în liceu, când reușisem să-o fac să nu mă mai bată la cap cu ”învățatul”, cu acel „să pui mâna să înveți!”, care mă adusese, realmente, la disperare, motiv pentru care am și fugit de acasă de trei ori, o dată într-a VII-a, o dată într-a VIII-a și o altă dată într-a IX-a, deci, când în sfârșit o făcusem să nu mă mai cicălească la cap și să mă lase de capul meu, atunci s-a întâmplat: am terminat liceul.

Ajuns la facultate am disperat-o iar pe maică-mea. Trecând de la liceu, unde nu puneam aproape niciodată mâna pe carte și unde cea mai mare plăcere a mea era „chiulul”, la facultate am început să citesc. Maică-mea nu mai putea de fericire, să nu mai vorbim de faptul că intrasem și la facultate, cu examen de admitere și fără meditații, deci nu mai putea de fericire că eu, în sfârșit, citeam. Când mă suna, eu ce făceam? Citeam. După doi-trei ani de facultate eu tot citeam. L-a un moment dat, n-a mai suportat și mi-a zis: „băi, dar tu tot timpul citești?”. Da’ la care și eu i-am zis-o: „păi nu m-ai bătut toată viața la cap să învăț? Na, uite că acum învăț”. „Păi…da, dar nici chiar așa!” mi-a zis. 

Așa cu BAC-ul, așa aș fi vrut eu să fie și când l-am dat eu, cu camere de filmat.

Am luat BAC-ul cu 8.48 fără să copiez și, poate, dacă nu aș fi rămas dezgustat de modul în care se desfășura, aș fi luat o nota chiar mai mare, dar după prima probă n-am mai avut nici un chef.

My Zuzu

Când mi-am făcut blogul, cam ca ăsta la înfățișare, dar cu un alt ton, am intrat în contact, evident, cu alte bloguri. Din aceasta perioada am păstrat anumite bloguri la care am revenit mereu, ca la niște vechi prieteni din școala generala. Criteriul după care le-am selectat este pur subiectiv, uneori evident, alteori mai puțin evident.

Prima a fost Ina, pe care o admiram, dar o și invidiam pentru faptul ca ea trăia la New York, iar eu la Slobozia. Apoi a fost Ionouka, după care, la un moment dat, mi se cam aprinsese călcâiele. Bine, vorbesc de blogăriță, nu de persoana reala din spatele blogului, pe care, de altfel, nu am cunoscut-o niciodată. Apoi a fost Zuzu, cea care mi-a inspirat aceasta postare.

Zuzu a rămas în amintirea mea ca cea mai inteligentă blogăriță, dar și pentru faptul că e greco-româncă sau româno-grecoaică – doar citind blogul nu mi-am dat seama precis cum stă treaba. Oricum, trebuie sa fie o combinație interesanta, mi-am zis eu. Misterioasa, a rămas tot timpul în umbra blogului, vorbind despre sine, dar nespunându-ne mare lucru. Dacă acum câțiva ani era la modă să rămâi ascuns după blogul tău, mai apoi toată lumea s-a deblogat. Astăzi mai găsești puține bloguri care să nu fie invadate, vizual vorbind, de blogărul său. Lucrul fiind de înțeles și ușor de explicat, de fapt nici nu mai are nevoie de explicație, căci e de la sine subînțeles.

Zuzu și-a păstrat încă vălul peste blog său; ori, mai degrabă, peste sine. Și cum un blog interesant te face tot timpul să-ți pui întrebări despre blogăr sau blogărița (vai de blogul care nu te face!), te face curios și, poate, un pic indiscret, deci, în cazul acesta, nu-mi mai rămâne decât, cum spunea Leopardi, „io nel pensier mi fingo”, ceva de genul „m-apuc eu singur, cu mintea mea, să plăsmuiesc”.

Logica şi filosofia fotbalului

Tot urmărind cu atenţie comentariile şi analizele de dinainte şi de după fiecare meci mai interesant, nu pot să mă mai abţin şi trebuie să comentez şi eu.
Ei bine, am remarcat importanţa care se dădea şi se dă în continuare antrenorilor şi, mai ales, strategiilor, tacticilor, planurilor de parcă urma sau să asistăm sau tocmai asistasem la o partidă de şah. Comparaţia unui meci de fotbal cu o partidă de şah am auzit-o de foarte multe ori, şi mărturisesc că nu prea mi-am dat seama de unde vine. Poate pentru că, se zice, fotbalul e sportul rege şi cum la şah se ştie că avem de-a face cu un rege, de aici comparaţia? Or poate, din cauza nevestelor de fotbalişti care toate sunt numai una şi una ca nişte regine şi poate de aici comparația, cine ştie?
Treaba cu logica şi filosofia fotbalului, cu explicațiile care se oferă după meciuri, cu tacticile şi stratagemele duse la extrem, într-un sport ca fotbalul, m-au dus cu gândul la logica lui Caragiale şi filosofia istoriei la Tolstoi şi m-au uimit cât de bine se potrivesc ele fotbalului în comparaţie cu aberaţiile care e spun acum.
Începem cu logica fotbalului că-i bună şi de propedeutică pentru o astfel de filozofie, iar filosofia o lăsam pentru alta dată.
Ca să fie totul clar facem apel la un exemplu concret.
Deci, scopul pe care îl urmăreşte echipă Steaua, de pildă, este s-o bată pe Dinamo, să zicem; precum desigur planul dinamoviştilor e să-i bată pe stelişti. Dacă nu s-o întâmpla cea dintâi, are să se întâmple cea de-a doua...şi dacă nu s-o întâmpla nici una, nici alta, atunci tot are să se întâmple ceva.
Dacă s-o întâmpla, cum cred unii, să bată Steaua pe Dinamo, atunci o să facă Becali chef mare şi Borcea are să se facă ursuz de tot; iar, cum cred alţii, la din contră...viceversa. Putem însă afirma cu siguranţă că şi unuia şi altuia le-ar părea bine să facă chef.
Cam asta ar fi, deci, logica după care se ghidează fotbalul, şi în niciun caz una ascunsă şi complicată, pe care o folosesc jurnaliștii sportivi atunci când vor să răspundă la întrebări de genul „de ce a pierdut echipa X?” şi fac, pentru asta, emisiuni de cate doua ore, iar la final răspunsul tot obscur e. Conform logicii caragialeşti, atât de adevărată, răspunsul la tulburătoarea întrebare este „pentru că cealaltă echipă, Y, a câştigat”.