Bloguri rarissime

Probabil că în orice limbă ar fi scrise, aceste bloguri ar intra în categoria celor rare. Bat apropouri la acele bloguri dedicate muzicii clasice. Io personal sunt un mare fan al acestei bătrâne muzicii.
Rossini ce mă încântă până peste poate; Beethoven cu ale sale simfonii perfecte, care reuşeşte atât de bine să dea expresie muzicală tumultului vieţii interioare; Shostakovich cu ale sale simfonii prin care reuşeşte să ridice la sublim până şi intrarea unor trupe inamice în propriul oraş; Prokofiev cu minunata lui „Troika”, care îmi încântă acum urechea…şi mulţi, atât de mulţi alţii…cu toţii reuşesc nespus să mă-ncânte.
Drept care, un blog a cărui temă să fie muzica clasică, nu-mi poate trezi decât un mare respect. În română n-am aflat decât un singur blog devotat acestui nobil subiect; or mai fi şi altele, dar nu le-am găsit io; sau, mai bine spus, nu le-a depistat domnul Google.
Un astfel de blog, ca ăsta de-aici, mi se pare foarte oportun.
În primul rând pentru că ai ocazia să afli ce se mai întâmplă prin lume în legătură cu această muzică şi interpreţii ei. Aceste informaţii, nici pe departe nu se găsesc pe prima pagină a ziarelor; undeva ele însă se găsesc, dar trebuie, mai întâi, căutate; tocmai această muncă o face blogărul blogului de muzică clasică; şi asta mi se pare mie cel mai interesant.
În al doilea rând, propritarul (fără e) unui asemenea blog este de presupus că are destule cunoştinţe în acest domeniu, şi, la nevoie, îţi mai spune, pe ici pe acolo, câte ceva, pentru a putea înţelege mai bine unele „melodii”; se ştie doar că simfoniile nu-s chiar ca manelele, unde interpretul manelist îţi spune tot din gură şi nu mai lasă nici un loc de interpretare.

Complexe de blogăr

Mă simt prost că am un blog aşa de comun, de banal. Mi-ar plăcea şi mie să am aşa...un blog mişto, pe care să mi-l fi făcut eu, cu tastele mele, şi nu să preiau un şablon făcut de-a gata. Motiv pentru care mă simt un pic complexat când dau peste vreun blog simpatic, fain proiectat, care e, cum se spune, făcut de mâna blogărului.
Cunoştinţele mele tehnice nu-mi permit însă.
Aş putea, normal, să mă apuc să învăţ, ş-apoi să-mi fac. Ninţel chiar am învăţat. Prea puţin însă!
De fapt, nici nu ştiu dacă blogul pe care mi l-aş face eu, ar putea să fie citit de vreun brawser.
N-am văzut aşa ceva până acum, de unde şi îndoiala mea că nici n-ar merge făcut.
Oricum, blogul ar arăta aşa:

Asta ar fi macheta, pe care, evident, ar urma s-o colorez. Treaba cu aranjatul culorilor este un pic mai complicată, trebuie mai întâi să le vezi şi pe urmă să alegi. Mi-ar plăcea însă ca fundalul să fie de un verde-turcoaz, ceva înspre închis-deschis, care să nu supere deloc ochiul, ba dimpotrivă, să-l mângâie, să-l liniştească.
Elipsa aş vrea să fie de un galben pai, însă puţin mai închis la culoare pentru a nu fi contrastul prea mare. Scrisul va fi fost tot negru, de aici problema cu contrastul pe tonul galben. Sau cam aşa ceva, însă totul ar trebui să fie în perfectă armonie.
Aşa ar arăta blogul meu dacă…Dacă.

Later Edit: O varianta mai aproape de adevar ar fi asta:

ar mai trebui un pic lucrat la fundal, pe care l-as vrea mai putin stralucitor, mai pastelat; de altfel, indicatia mea initiala era oricum aurita.

Adaptarea in culori apartine lui Zuzu (a se observa autenticitatea semnaturii de pe poza).

Călătorie în ţara Zuzulinei

Ţara-npricinată se găseşte pe planeta Blog, în sistemul galactic Internet şi se ajunge acolo prin teleportare cu un singur click.
Relieful predominat de forme roz şi clima visătoare favorizează apariţia unor postări bunişoare (de fapt sunt chiar bune, dar am preferat să-mi iasă rima).
Dar să înaintăm mai adânc şi să vedem ce ne mai oferă acest Land roz.
Aici ai ocazia, în primul rând, să vizitezi gânduri frumoase, năstruşnice şi bine desenate, expuse de multe ori într-o arhitectură stilistică postmodernă.
Găsim aici multe, foarte multe spaţii rozali de joacă, pentru că jocul reprezintă laitmotivul acestei lumi; până şi jocul de table îşi are locul lui. Iar când cineva nu se joacă, Zuzulina devine un pic morocănoasă.
O altă atracţie o reprezintă stilul ei deosebit de simpatic şi de îndrăzneţ; probabil şi pentru că Zuzulina se simte stăpână în ţara ei.
Deci, pe scurt, ţara Zuzulinei este land-ul (a se citi cam un fel de „lant”, pe nemţeşte) lui „Homo Ludens”!