Fever!

Ieri după-amiază am început să mă simt un pic ciudat. Era începutul unei febre moderate. Dar pe lângă asta a început să mă doară în piept, mai clar spus de câte ori înghit ceva simt o durere acută de-a lungul faringelui. E ca și cum faringele ar fi prea mic pentru o sorbitură de apă și cineva trebuie s-o îndese ca să ajungă în stomac. Pe lângă asta mai este și febra moderată, care are cumva legătură cu durerea musculară pe care o resimt. Mușchii nu mă dor foarte tare, este o durere plăcută, doar că nu prea îmi permite să stau în picioare. Motiv pentru care ultimele 24 de ore le-am petrecut mai mult pe orizontală.
Mie, de câte ori am fost bolnav, mi-a plăcut să suport singur, să nu fie nimeni prin preajmă. Îmi place să fiu doar eu și cu durerea mea. Mi-aduc aminte acum câțiva ani când aveam din trei in trei luni niște dureri de stomac teribile. Sau, cel puțin, așa credeam eu. Durerile astea mă țineau aproape o zi întreagă, după care încă o zi după mă recuperam și apoi totul revenea la normal. Am suportat durerile astea „de stomac” ani de zile, până când într-o zi n-am mai suportat si m-am dus la urgente.
Ei bine, băieții de la urgență nu au găsit nici urmă de durere de stomac, ci ditamai peritonita, adică o apendicită coaptă de mai avea puțin și plesnea.
Au trecut ani buni de când n-am mai petrecut ceva vreme cu durerile mele. De când mi-au scos băieții peritonita n-am mai avut nici o problemă. Bine, durerile de acum nu se compară cu cele „de stomac” pe care le aveam în trecut, astea sunt o nimic toată. Dar e totuși plăcut să ai mici momente de delir.

Personaje dragi din filme

Mi-a venit așa… să scriu despre personajul care mi-a plăcut și impresionat cel mai mult. Sunt multe care îmi plac, dar dacă ar fi să aleg doar unul, atunci l-aș nominaliza pe Ivo.

Ivo Salvini (La voce della luna – F. Fellini) este o combinație fascinantă între G. Leopardi și Pinocchio care întreprinde o călătorie printre vise și memorii. Dând crezare unor tainice voci care se aud din puțuri, Salvini pleacă în căutarea femeii ideale atât de asemănătoare cu misterioasa lună. În călătoria sa se întâlnește cu o serie de personaje aiurite și se împrietenește cu unul dintre ele, Gonnella, un fost prefect ajuns paranoic și nefericit. Continuându-și călătoria împreună, ei asistă la o petrecere organizată pentru a sărbători capturarea Lunii de către o monstruoasă maşină de treierat. În timpul transmiterii în direct a evenimentului toată lumea e total debusolată între sunete, dansuri și strigăte, excepție făcând doar Ivo Salvini și Gonnella – unul pentru că-i îndrăgostit, altul că-i nefericit – singurii, de fapt, capabili să înțeleagă fascinația și misterul nopții iluminată de aștrii și plină de tăcere.

Lie To Me

Mă tot întreb de unde naibii îmi tot vine cheful ăsta nebun de scris pe blog. În șapte-opt luni am scris două postări. Dar nu-i doar vina blogului pe care din disperare de cauză am și încercat să-l reînnoiesc. E vina mea pe undeva, dar nu știu exact pe unde. În ultimul timp, singurul lucru pe care l-am făcut (sau încă îl fac) cu chef și oarecare entuziasm este să mă uit la serialul „Lie to me” din care am văzut doua sezoane într-o săptămână. Deci, pe scurt, nu prea mai am chef de nimic. Acum, de exemplu, ar fi trebuit să fiu afară la snowboard. Dar n-am ieșit din lipsă de chef. Și pentru că oricum nu aveam ceva mai bun de făcut, m-am apucat să scriu pe blog. Nu pentru că aș avea ceva de spus. De fapt asta este, cred, singura postare pe care o scriu fără a avea ceva de spus. Da’ ce să zic?! Dacă s-ar scrie pe blog doar când s-ar avea ceva de spus, atunci probabil că nu ar mai rămâne decât câteva bloguri.

În altă ordine de idei, filmul menționat în titlu îmi place tare mult. Cât despre…

Scuze, dar chiar în momentul astă trebuie să plec și să-l iau pe un bebeluș de la (eram să zic de la bibliotecă) grădiniță.

Ciao!!