Mazemania sau blogul onest

Evident că prima întrebare care mi s-a strecurat în minte, când am văzut titlul acestui blog – exact, alta nu putea să fie – a fost: „ ce naiba înseamnă şi de unde vine un asemenea titlu?”. Spre norocul meu, totul s-a lămurit foarte repede. Mă speriasem degeaba. Mazemania nu-i decât ţara în care trăim;cu bune şi cu rele, dar mai ales cu rele (când am plecat dimineaţă de-acasă – bine, nu chiar dimineaţă -, apa nu curgea; când am venit mai acuşica, adică mai pe seară, apa tot nu curgea; şi toate astea fără nici un preaviz ). Aşa că duşul l-am amânat şi m-am apucat să scriu pe blog. Oricum nu mai scrisesem nimic c-am de multişor şi mă simţeam un pic mai mult vinovat.
Să revin, deci, la ce spuneam. Da’ chiar! Ce spuneam? Aaaa…deci cum spuneam mai sus, Mazemania este un blog despre România în general şi despre Sibiu în special. Poţi afla aici o grămadă de chestii despre ce se mai întâmplă prin Sibiu: despre politică, oameni simpli, poveşti de tot felul, opinii, blogări sibieni şi plus multe alte felurite subiecte care ne fac viaţa mai…- aici eram pornit să completez punctuleţele cu o culoare: roz; sau poate portocalie; şi verde mergea; nu era rău nici maro. Dar, cu o ultimă urmă de simţ poe(i)tic, mi-am zis: „păi ce fac frate!?... iar folosesc figuri d-astea stilistice clasice…păi aşa nu se mai poate…” aşa mi-am zis; şi am lăsat punctuleţe din neputinţă de a le completa.
Dar să revin la blog – nu ştiu ce dracu’ tot divaghez atâta. Ce mi-a plăcut mie la blog, adică ce mi-a atras mie atenţia sau, cu alte cuvinte, ce am remarcat io când am răsfoit prima dată pagina aceasta virtuală, căci cel mai bine surprind eu caracteristica blogului întâia dată, când, făcând clic pe un link, şi, apoi, prin cine ştie ce mijloace miraculoase, mi se umple, cu greu de multe ori, monitorul (io am net prin modem de la Vodafone, d-ăla cu viteză mică, că-i mai ieftin ) şi, în cele din urmă, îmi apare sub nas un blog nou, atunci deci prind eu cel mai bine ce e se surprins. Acum că v-am lămurit, sper, să spun şi ce mi-a atras mie, în special, atenţia. Deci, cel mai mult mi-a plăcut un anume aer de onestitate pe care pare să-l degajeze postările acestui blog; bunul simţ cu care tratează subiectele; modul onest de a le aborda şi comenta; stilul senin, modest şi simplu, fără pretenţii se superoriginalitate stilistică, fără tot felul de scălâmbări de blogăr şi de blog – de la care nici subsemnatul blog nu face excepţie.
Cam asta am remarcat eu demn de menţionat.
În rest… toate bune şi un pic frumoase că au dat ăştia drumul la apă!

Avem un câştigător

Gata, din acest moment avem un câştigător. Premiul pentru cel mai prost blog este acordat lui www.zoso.ro.
Să spun, mai întâi, în ce contă mult nerâvnitul premiu şi mai pe urmă o să argumentez modul în care s-a luat această decizie, care pe unii s-ar putea să-i surprindă.
Cum am promis la început marele premiu constă într-o carte cu totul, dar cu totul specială. Este vorba de o carte fabulos de prost scrisă, o carte care poartă numele de roman, dar care n-ar merita nici numele de rânduri scrise pe hârtie…atât de prost inspirate sunt şi fără de rost. Cartea se numeşte „Romanul românesc pervers” de Kiki Vasilescu. Vă-o recomand cu cea mai mare plăcere, dacă vreţi să vedeţi ce înseamnă să scrii foarte foarte prost.
Să trecem acum la justificare acordării premiului; nu de alta, dar să nu creadă cineva c-am acordat premiul pe nemeritate.
De www.zoso.ro am auzit şi io ca tot blogăru’, şi după ce am trecu o dată pe-acolo n-am mai simţit nevoia să mai trec iarăşi. Asta pană când – în timpul muncii de cercetare, spre folosul concursului – am ajuns pe www.zelist.ro unde am văzut că Zosolino al nostru e în top. Evident că am devenit repede curios, amintindu-mi bine că www.zoso.ro nu mă impresionase de fel. Să-o fi schimbat, domne’, mult în bine, mi-am zis, şi m-am pornit să văz.
Nu mică mi-a fost mirarea când am văzut acelaşi blog. Şi atunci m-am întrebat şi io, ca prostu’, cum se spune: de ce, domne’, e acesta cel mai bun blog? Văd acolo, pe zelist.ro, un butonaşi cu cele mai importante postări ale lui Zosolino. În capul listei tronează „Mihaela Rădulescu e antifumat”, care constă din posterul arhicunoscut, plus un mic textuleţ adăugat, care însă nu depăşeşte ingeniozitatea copiilor; când aflaţi cu carioca în mână în faţa unui poster nu se pot abţine să nu-i schiţeze o mustaţă. Deci asta e cea mai importantă postare.
Nu m-am oprit aici, am mers ai departe. Mai departe ce să vezi? Tot felul de ştiri mărunte, care apar peste tot; nimic, sincer, interesant.
Atunci am înţeles că ăia de pe zelist.ro se ocupă de cantitate, şi nu de calitate. Aşa că m-am hotărât să întorc site-ul invers. Zis şi făcut; am luat laptopul, l-am răsucit la 180 de grade, iar rezultatul a fost clar: www.zoso.ro câştigător detaşat.
Nu-mi rămâne decât să-i doresc să se bucure de lectură aşa cum se cuvine, căci sunt şanse serioase ca lui Zoso să-i placă premiul câştigat, pe merit, zic io.

Bloguri rarissime

Probabil că în orice limbă ar fi scrise, aceste bloguri ar intra în categoria celor rare. Bat apropouri la acele bloguri dedicate muzicii clasice. Io personal sunt un mare fan al acestei bătrâne muzicii.
Rossini ce mă încântă până peste poate; Beethoven cu ale sale simfonii perfecte, care reuşeşte atât de bine să dea expresie muzicală tumultului vieţii interioare; Shostakovich cu ale sale simfonii prin care reuşeşte să ridice la sublim până şi intrarea unor trupe inamice în propriul oraş; Prokofiev cu minunata lui „Troika”, care îmi încântă acum urechea…şi mulţi, atât de mulţi alţii…cu toţii reuşesc nespus să mă-ncânte.
Drept care, un blog a cărui temă să fie muzica clasică, nu-mi poate trezi decât un mare respect. În română n-am aflat decât un singur blog devotat acestui nobil subiect; or mai fi şi altele, dar nu le-am găsit io; sau, mai bine spus, nu le-a depistat domnul Google.
Un astfel de blog, ca ăsta de-aici, mi se pare foarte oportun.
În primul rând pentru că ai ocazia să afli ce se mai întâmplă prin lume în legătură cu această muzică şi interpreţii ei. Aceste informaţii, nici pe departe nu se găsesc pe prima pagină a ziarelor; undeva ele însă se găsesc, dar trebuie, mai întâi, căutate; tocmai această muncă o face blogărul blogului de muzică clasică; şi asta mi se pare mie cel mai interesant.
În al doilea rând, propritarul (fără e) unui asemenea blog este de presupus că are destule cunoştinţe în acest domeniu, şi, la nevoie, îţi mai spune, pe ici pe acolo, câte ceva, pentru a putea înţelege mai bine unele „melodii”; se ştie doar că simfoniile nu-s chiar ca manelele, unde interpretul manelist îţi spune tot din gură şi nu mai lasă nici un loc de interpretare.

Complexe de blogăr

Mă simt prost că am un blog aşa de comun, de banal. Mi-ar plăcea şi mie să am aşa...un blog mişto, pe care să mi-l fi făcut eu, cu tastele mele, şi nu să preiau un şablon făcut de-a gata. Motiv pentru care mă simt un pic complexat când dau peste vreun blog simpatic, fain proiectat, care e, cum se spune, făcut de mâna blogărului.
Cunoştinţele mele tehnice nu-mi permit însă.
Aş putea, normal, să mă apuc să învăţ, ş-apoi să-mi fac. Ninţel chiar am învăţat. Prea puţin însă!
De fapt, nici nu ştiu dacă blogul pe care mi l-aş face eu, ar putea să fie citit de vreun brawser.
N-am văzut aşa ceva până acum, de unde şi îndoiala mea că nici n-ar merge făcut.
Oricum, blogul ar arăta aşa:

Asta ar fi macheta, pe care, evident, ar urma s-o colorez. Treaba cu aranjatul culorilor este un pic mai complicată, trebuie mai întâi să le vezi şi pe urmă să alegi. Mi-ar plăcea însă ca fundalul să fie de un verde-turcoaz, ceva înspre închis-deschis, care să nu supere deloc ochiul, ba dimpotrivă, să-l mângâie, să-l liniştească.
Elipsa aş vrea să fie de un galben pai, însă puţin mai închis la culoare pentru a nu fi contrastul prea mare. Scrisul va fi fost tot negru, de aici problema cu contrastul pe tonul galben. Sau cam aşa ceva, însă totul ar trebui să fie în perfectă armonie.
Aşa ar arăta blogul meu dacă…Dacă.

Later Edit: O varianta mai aproape de adevar ar fi asta:

ar mai trebui un pic lucrat la fundal, pe care l-as vrea mai putin stralucitor, mai pastelat; de altfel, indicatia mea initiala era oricum aurita.

Adaptarea in culori apartine lui Zuzu (a se observa autenticitatea semnaturii de pe poza).

Călătorie în ţara Zuzulinei

Ţara-npricinată se găseşte pe planeta Blog, în sistemul galactic Internet şi se ajunge acolo prin teleportare cu un singur click.
Relieful predominat de forme roz şi clima visătoare favorizează apariţia unor postări bunişoare (de fapt sunt chiar bune, dar am preferat să-mi iasă rima).
Dar să înaintăm mai adânc şi să vedem ce ne mai oferă acest Land roz.
Aici ai ocazia, în primul rând, să vizitezi gânduri frumoase, năstruşnice şi bine desenate, expuse de multe ori într-o arhitectură stilistică postmodernă.
Găsim aici multe, foarte multe spaţii rozali de joacă, pentru că jocul reprezintă laitmotivul acestei lumi; până şi jocul de table îşi are locul lui. Iar când cineva nu se joacă, Zuzulina devine un pic morocănoasă.
O altă atracţie o reprezintă stilul ei deosebit de simpatic şi de îndrăzneţ; probabil şi pentru că Zuzulina se simte stăpână în ţara ei.
Deci, pe scurt, ţara Zuzulinei este land-ul (a se citi cam un fel de „lant”, pe nemţeşte) lui „Homo Ludens”!

Concurs: “Ce-l mai prost blog”

Am remarcat, odată cu venirea toamnei, o explozie de concursuri ce mişună prin blogosferă. De pildă, aici si aici, şi cred c-am mai văzut, dar nu-mi mai amintesc pe unde.
Însă toate aceste competiţii vor să scoată la iveală cel mai bun blog. Spre deosebire de aceste concursuri, concursul pe care îl lansez eu, îşi propune un lucru mai puţin plăcut, să facă cunoscut cel mai prost blog. Deoarece, la fel ca în lumea reală, care are, poate, mai multe părţi urâte decât frumoase, mai multe părţi rele decât bune, tot aşa şi în blogosferă găsim lucruri mai puţin plăcute şi frumoase. Mi se pare, deci, nedrept să arătăm doar o faţă a blogosferei, şi să ne facem că nu o vedem pe cealaltă sau să o ascundem, ca şi cum ea nu ar exista.
Aştept, aşadar, înscrieri sau propuneri pentru concurs.
Chiar dacă nu o să se îngrămădească nimeni la concurs, nu-mi fac nici un fel de probleme în privinţa concurenţilor. Şi asta deoarece concursul se desfăşoară sub sloganul: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu”.
Aşa că, printr-o metodă in-ge-nu-oasă (sic!), aceiaşi metodă cu ajutorul căreia Moceanu a inventat cosoru’ – pentru cine nu ştie, cosoru’ are două părţi: o parte lemn-oasă şi o parte fer-oasă ( sunt încă sub efectul filmului Cel mai iubit dintre pământeni, pe care l-am revăzut, pentru a nu ştiu câta oară, în memoria celui care a fost Ştefan Iordache); deci, cum spuneam, prin intermediul acestei metode in-ge-nu-oase, mă voi duce eu pe site-urile unde se înscriu, într-un număr foarte mare, blogurile la concursurile mai sus linkuite. Aşa că, o să pescuiesc blogurile direct din oală (dacă ar ştii ele?).
Problema e însă că numărul blogurilor care se vor înscrie, fără să vrea, la un concurs pe care nu l-au dorit este foarte mare, iar eu sunt mic, deci imposibil să le admir pe toate. Aşa că, voi mai apela la o metodă, de data această, infailibilă, care să îmi vină în ajutor: vom merge „la noroc”.
Concursul este, însă, unul în toată regula, ca urmare voi acorda şi un premiu. Chiar un premiu pe măsură! El va consta într-o carte, dar nu orice carte, ci cea mai proastă carte pe care am citit-o în ultima vreme.
Aşa deci, concursul din acest moment este declarat deschis.
Baftă!

Recapitulare actualizată

N-am reuşit să salvez toate vechile postări, pentru că nu avusesem activată, încă de la început, chestia aia prin care iţi vin postările prin mail direct acasă, am activat-o mai târziu.
Dar, oricum, îmi aduc aminte că începusem cu subiectiv.ro, care constat că a cam pierdut teren în faţa altor blogări. Să fie cumva din cauza faptului că subiectv.ro nu oferă ceva precis? Că n-are o temă bine fixată? Se poate.
Imi mai aduc aminte de Denisuca, pardon!, doamna Denisuca, asta pentru ca între timp s-a măritat.
Scria într-un stil jucăuşi şi vioi. Acum constat o anume seriozitate, că…de!… (i)e femeie la casa ei, care, îi urăm, să fie de piatră.
Mai vorbeam de un anumit stil feministo-intelectualist, care, acum, este foarte la modă – am băgat eu de seamă. Ionouka, pe care o alesesem, atunci, reprezentanta acestui stil, continuă să scrie frumos; asta când nu se încăpăţânează să scrie prost; dar, oricum, s-a scos cu ultima ei achiziţie: un motănel frumos foc!.
Ina a început să mai dea jos din haine (oare la New York o veni vara?), semn că se simte bine în propria-i piele. Blogul a evoluat frumuşel; consecventă în stilul ei nonconformist şi libertin, ea a reuşit binişor să atragă simpatia bărbaţilor şi admiraţia femeilor. Bravo Ina!
Blogurile politicienilor sunt într-o stare de standby, dar staţi ca acuşi începe campania electorală şi vor intra numaidecât într-o agitaţie nebună.
Despre Ciutacu…nu ştiu ce să zic; n-aş mai avea răbdare să-i mai răsfoiesc blogul. Am făcut-o atunci doar de dragul unui anume anonim. Nu ne rămâne, deci, decât să-i urăm sănătate şi numai bine.
Blogul lui Tolo a rămas acelaşi. Omul îşi face meseria. Cât despre Rusia…, continuă să nu dezamăgească. Despre judecătorii cu bloguri iar nu ştiu ce să zic. Nu-mi mai aduc aminte adresele lor de blog şi nici chef să le caut n-am.
Chinezu continuă, aşa cum ne-a obişnuit, să manifeste interes. Are propriul lui stil, din care şi-a făcut chiar un fel de brand-uleţ.
Blocătarii se încăpăţânează, în continuare, să ne spună cum şi ce gătesc şi, deci, să ne facă pofticioşi.
Cât despre povestaşa noastră de serviciu, nu ne rămâne decât să ne închipuim că stă aplecată pe taste, unde îşi face o rezervă de povestioare, pe care le va publica, ulterior, pe blog.

Blogosfera merge deci!

Despre fiinţa blogului

Parafrazând unul dintre monştrii filosofiei contemporane, Heidegger, nu tocmai pe gustul meu, dar resimţind cumva necesitatea interogaţiei sale fundamentale, merită pusă următoarea întrebare: care este fiinţa blogului?
Dacă e să eliminăm câteva genuri de bloguri, făcute cumva forţat, cum ar fi blogurile jurnaliştilor de profesie (care nu sunt altceva decât nişte mini-ziare online, făcute cu ninţei Euro şi ale căror unici acţionari sunt jurnaliştii respectivi); dacă mai eliminăm unele bloguri de profesie cu ajutorul cărora unii reuşesc să facă bănişori; şi dacă eliminăm şi blogurile politicienilor şi al altor persoane publice, care-şi fac blog doar că trebuie, mai rămân, cu toate astea, vreo 70-80 de milioane de bloguri făcute…, hai să presupunem ca nu ştim de ce şi să încercăm să aflăm.
De ce îşi face cineva blog? Îmmî?...De ce? Voi, de pildă, de ce v-aţi făcut blog?
Pai, că să-ţi faci blog trebuie, în primul rând, să ai oareşicare cultură şi pasiune în vreun domeniu. Pe de altă parte, blogul implică o anume sensibilitatea pentru artă, scris şi citit, deci „efort” intelectual, care pentru unii e de neînchipuit (am scăpat deci de vreo 4 miliarde de potenţiali blogări). Astfel blogosfera face deja o preselecţie, iar cei selecţionaţi au anumite lucruri în comun. Blogărul pare să vrea, într-un oarecare fel, să comunice şi să interacţioneze cu alţii. Vrea să spună ceva şi să comenteze ce spun ceilalţi. Un blogăr nu comunică însă cu toţi ceilalţi blogări, cercul în care se mişcă este destul de restrâns, asemănător cu un grup de prieteni.
De unde putem trage concluzia că fiinţa blogului este voinţa de socializare; din diferite motive şi poate chiar inconştient. Blogurile sunt deci un mijloc de comunicare şi apropiere, ele alcătuiesc un fel de internet uman, de reţea umană. Şi chiar având potenţialităţi globale, această reţea umană rămâne totuşi de dimensiuni reduse, condusă fiind de un puternic instinct socializator.

Blogul cu poveşti

Pentru povestaşii de ocazie, blogul înseamnă cea mai comodă şi mai la îndemână oportunitate de a-şi posta încercările lor literare, fără ca în prealabil să aibă acordul sau părerea cuiva. Pe blog fiecare postează ce are, cât are şi când are. Plecând de la această mare libertate făcută posibilă de lumea blogurilor, povestaşii se împart, din start, în două tipuri: buni şi slab pregătiţi (am auzit că ăsta ar cel mai nou sinonim pentru adjectivul “prost”; din motive stilistice vom prefera ultima variantă). Cum este şi normal, despre povestaşii mai slab pregătiţi n-am de gând să vorbesc, din simplul motiv c-ar fi tare plictisitor să-i citeşti. Prin urmare, voi spune câteva vorbuliţe despre povestaşii pe care ai răbdare să-i citeşti şi îţi mai fac şi plăcere.
Dar cine sunt povestaşii? Boh! De unde vreţi să ştiu? Nu ştiu nici cine este povestaşa pe care tocmai am intenţia s-o laud. Abia dacă am o vagă idee că după prenume i se spune Laura, zisă şi Vasilissa, iar după nume – acilea sunt sigur – www.ştiriledeieri.blogspot.com.
Cum anume am ales această povestaşă, din mulţii povestaşi pe care i-am frecventat? Ei bine, ca să fie totul clar, să se ştie, n-am urmat niciun criteriu obiectiv, ci unul pur subiectiv. Mai clar spus, m-am ghidat după principiul favoritismului, care e – cum se ştie - în strânsă legătură cu nepotismul, care la noi – cum se ştie – e regula după care se conduce societatea.
Postarea de faţă, poate deloc întâmplător, vine într-un moment de relaxare pentru povestaşa noastră, care a lăsat un pic povestioarele de-o parte şi s-a pus pe analizat, ba propriul blog, ba pe-al altora, sfârşind, până la urmă, implicându-se mai mult social (final de frază neclar, din care nici eu nu înţeleg mare lucru, însă în trei cuvinte nu se poate spune mai mult; dar poate aveţi noroc şi chiar înţelegeţi ceva, deşi nu cred).
Parodiind modelul serios al unui articol dedicat stilului unui autor, trecem deci la treabă.
O caracteristică importantă a blogului care ne prezintă ştirile de ieri, care ţine mai mult de formă decât de conţinut, este postarea bucăţică cu bucăţică a povestioarelor. Motivul acestui aspect ar putea să fie, de pilă, grija pe care o poartă povestaşa cititorilor ei fideli; nu de alta, da’ să nu ne obosim prea tare ochii dacă citim totul dintr-o dată.
Să vedem acum ce ne povesteşte povestaşa în poveştirile pe care ni le povesteşte. Una dintre temele centrale este viaţa la bloc, sau de prin jurul blocului, văzută prin ochii melancolici ai unor personaje solitare şi asociale şi avându-şi propria lor lume (Gigi, Melania, Streinu), în opoziţie cu locuitorii clasici care nu lipsesc din nicio scară de bloc (Tanti Vetuţa şi alţi clasici). De asemenea, se bagă de seamă atracţia pentru prinţi şi împăraţi, rezultat, probabil, al fascinaţiei pe care povestaşa o poartă orientului; sau nu. Mai trebuie amintit că povestioarele sunt uneori împănate de câte o poezioară, de multe ori reuşită, şi de unele întâmplări personale povestite în acelaşi stil glumeţ şi colorat. La care se mai adaugă altele.
Un alt aspect care merită menţionat şi care dă o culoare proprie stilului poveştirilor este vocabularul: bogat, colorat, umoristic, selecţionat, rar, buclucaş, stilat; la care mai adăugăm şi folosirea frecventă a regionalismelor şi arhaismelor, care dau un anumit farmec povestirilor.
Ar mai fi de spus câte ceva, nu-mi vin insă în toate acum. Poate din cauza unei reacţii inconştiente pentru a nu mai lungii postarea? Cine ştie? Dar, oricum, ce-i mai important e simplu de spus: poveştirele povestaşei noastre le citeşti cu plăcere.

Blog, blogăr, blogăreală

Cuvântul “blog” este, cu siguranţă, unul dintre cele mai des folosite neologisme proaspăt intrate în limba română via Internet.
Or, cum un neologism este un împrumut din altă limbă pentru a denumi ceva pentru care nu există un cuvânt potrivit – cazul nostru – în limba română, nu trebuie să păstrăm neapărat intact cuvântul, dacă limba ne permite unele modificări, cu atât mai mult cu cât aceste modificări sunt şi foarte fructuoase, cum este cazul norocos al limbii române în ce priveşte derivatele cuvântului „blog”.

N-aş vrea să mă credeţi cumva un purist fanatic. În niciun caz, n-am intenţia să susţin să scriem în loc de „web” „ueb” sau „sait” în loc de „site”, lucru cât se poate de ridicol, care n-ar face decât să încurce lucrurile. Dar să revenim la neologismul „blog”. Familia de cuvinte, în engleză, a acestui cuvânt ar fi cam următoarea: blog, blogger, blogroll, blogosphere, blogging. Dintre acestea cel mai problematic şi care mă interesează în mod special, este cuvântul „blogger”.

Printr-un noroc al limbii române (adică datorită asemănării sunetului final din cuvântul „blogger” cu „ă”-ul românesc) putem să românizăm foarte frumos cuvântul de mai sus în varianta „blogăr”, care ne va permite ulterior să ne jucăm cu el şi să obţinem nuanţe pe care utilizarea cuvântului englezesc nu ne-o permite. De exemplu, putem face diferenţa de gen care în engleză nu e posibilă, iar datorită acestei forţări pe care ne-o impune limba, neadaptarea ortografiei române a cuvântului „blogăr” creează cuvinte idioate care, cum se zice, nu sunt nici struţi, nici cămile, cum ar fi: „bloggeri”, „bloggeriţă” etc., care, aşa cum am mai amintit, datorită faptului că româna este o limbă cu ortografie fonemică, cuvintele astfel obţinute par superficiale şi ipocrite, motiv pentru care nu le putem cataloga printre excepţiile de la regulă.

Susţin, în primul rând, românizarea cuvântului „blog” pentru simplul motiv că acest lucru se poate face foarte uşor, fără să afecteze vreun moment înţelesul acestui cuvânt, şi, în al doilea rând, dintru-un punct de vedere stilistic, deoarece acest lucru ne permite îmbogăţirea limbii române şi obţinerea unor efecte stilistice. Iată, de exemplu, câteva cuvinte noi: blogăreală, blogărie, blogăruţ, blogărel, blogăriţă, a blogări etc., care sunt formate cu mijloacele limbii române, care o îmbogăţesc şi care ne permit să surprindem nuanţe noi.

Blocătarii

Blocătarii, nu sunt nimic altceva decât bucătarii cu bloguri. Aşa că, de departe, bloguile lor sunt cele mai apetisante.
Pe deasupra, e super mişto să citeşti reţete (e şi mai palpitant dacă încerci câteva) povestite într-un stil jucăuşi şi vioi, şi nu întru-unul impersonal şi dezinteresat ca în cărţile de bucate (sau reţete după net).
Dar cel mai mişto e când scrii o postare pentru blog, iar din când în când te mai duci la bucătărie unde tocmai experimentezi o nouă reţetă, citită, evident, pe un blog de bucătar. – Scuze, dar trebuie să mă mai duc un pic să mestec în tigaie… Gata, am revenit (după circa 5 minute) -.
Ce este fain la aceste bloguri, e impresia că blocătarii dialoghează cu tine, că îţi vorbesc (inconştient, cred, ei folosesc un stil retoric), destăinuindu-şi din micile lor secrete şi şmecherii, iar până la urmă reţeto-postările lor capătă o anume personalitate, nespecifică reţetelor din cărţile de bucate, care le dă această culoare veselă şi apetisantă. Şi până la urmă sfârşeşti în bucătărie.
Gata…am terminat şi postarea şi mâncarea… nu-mi mai rămâne decât să-mi urez poftă bună şi să sper că am reuşit reţeta.

Blog “la mişto” de www.chinezu.eu

Care-i treaba cu blogul lu’Chinezu? Treaba-i simplă: blogul lui China Birta e bun; e mişto; e pus mai tot timpul pe şotii, iar tot acest conţinut e îmbrăcat într-un limbaj băşcălios, atent selectat şi prăjit, şi toate astea pentru a distra şi bine dispune cititorul, dar şi pentru a spune adevărul gol-goluţ de prin politica românească, care se spune mult mai bine în glumă, de unde tot timpul ai o poartă de scăpare: „e…am zis şi io în glumă…ce?...tu ai luat-o în serios?”.

Glume de bun-gust – sau de-a dreptul cretine – făcute cu inteligenţă – se vede un pic că-l duce capul pe chinezu.eu. Dar, de departe, farmecul blogului www.chinezu.eu îl face limbajul şi tăvălirea lui prin politică, după care îl dă la foc mic prin incultura caragialească larg răspândită, peste care mai presară un pic de scălâmbare limbajuală, iar la final se introduce în cuptorul cu unde Web şi se ţine până când cade servărul.

Mai important e că, blogul lui China Birta şi cele asemănătoare lui (ex. www.jeg.ro), pot avea chiar un rol important în viitorul blogosferei româneşti. Cum se poate întâmpla una ca astă? Ei bine, cine va mai vrea să-şi facă blog – unul care să nu fie numai un simplu jurnal „on line” – va trebui să vina cu altceva; eventual ceva mai nou, mai bun, mai original. Lucru cât se poate de normal. Dacă încearcă acelaşi lucru ca Birta China sau Jeg nu va mai fi atât de interesant, sau nu va fi deloc, nu va mai avea niciun farmec. Şi, deci, va trebui să-şi bată capul şi să vină, dacă vrea să fie luat în seamă, cu altceva mai nou şi, de ce nu, mai bun. Şi uite aşa evoluează blogosfera!

Ce mă miră, neplăcut însă, la Chinezu este folosirea serioasă şi ipocrită a cuvântului „blogger”, păstrat în variantă englezească. Dacă la alţi blogări sau blogăriţe „serioşi” acest lucru nu mă surprinde şi-l trec cu vederea, acest lucru la www.chinezu.eu, al cărui stil constă în masacrarea plăcută şi voită a limbajului, îmi chiar displace. Acceptarea cuvântului „blogger”, neromânizat în varianta „blogăr” duce la naşterea unor cuvinte monstruleţ (fără valoare stilistică şi însoţite de ipocrizie, căci sunt serioase) de genul următor: „bloggeri” sau „bloggeriţă”. Adică cum mama dracului vine asta? Că io unul nu pricep. Şi, ca temă pentru acasă, vă rog pe voi să pronunţaţi cu voce tare cele două cuvinţele de mai sus, dar în română; iar ca nişte români de onoare ce sunteţi – dacă mai sunteţi – să vă amintiţi în timpul exerciţiului că româna este o limbă cu ortografie fonemică, dar mai pe larg despre acest subiect în postarea care urmează…

Trădarea blogurilor

Sunt momente în care cred că blogurile se simt trădate. Au şi de ce. Păi, cum de ce? Pentru că ori de câte ori avem ceva interesant de făcut, nu le mai băgăm în seamă. De câte ori noi nu ne plictisim, de atâtea ori ele mor de plictiseală, de inactivitate, de lipsă de atenţie. Or acest fenomen de trădare se vede cel mai bine de sărbători şi in perioada vacanţelor oficiale, de vară sau de iarnă, deoarece trădarea se săvârşeşte în masă (or mai fi şi excepţii, da’ doar aşa… ca să confirme regula). Cu aceste ocazii, blogării – cu mic, cu mare – au câte ceva de făcut: de făcut vizite, de plecat in vacanţă, de mâncat, de băut, de stat cu prietenii, cu rudele… Da’ uite aşa se duc toate astea şi, până la urmă, când nu mai avem ce face sau vrem să mai pierdem timpul un pic, tot la vechile bloguri ne întoarcem. Da ele nu se supără, şi după ce fac un pic pe mironosiţele, le trece repede supărarea şi ne iartă. Ne iartă, dar după ce ne-au făcut să promitem că n-o să le mai lăsăm niciodată nescrise şi necitite. Iar cum nu e nimic mai simplu de făcut, decât să faci promisiuni pe care mai apoi să nu ţi le respecţi, promitem repede şi le câştigăm încrederea cu o postare sau două sau poate chiar trei, depinde cât de mare a fost despărţirea.

Etimologia cuvântului „blog”

Dragi blogări şi blogăriţie, toată ziua bună ziua staţi pe blog, dar aţi avut voi curiozitatea să vedeţi de unde vine cuvântul „blog”? Dacă da, atunci foarte bine. Respectele mele! Mie abia adineauri mi-a trecut asta prin cap. Şi cum am devenit repede curios, m-am şi repezit să aflu.

Astfel am aflat că „blog” este un cuvânt format prin ceea ce se cheamă contaminare lingvistică; mai clar spus, această contaminare lingvistică ar fi o combinaţie dintre un sunet şi un înţeles a două cuvinte diferite.

Şi mai clar spus, cuvântul „blog” s-a format din îmbinarea cuvintelor „web” şi „log”, adică înainte se spunea la ceea ce astăzi noi spunem „blog” „web log”, deci un fel de jurnal ţinut pe internet unde puteai să postezi, încă de la început, toate prostiile care îţi treceau prin cap.

Cum s-a ajuns la „blog”? Păi dacă ar fi să-i dăm crezare lui Peter Merholz, care susţine că ar fi inventorul cuvântului, lucrurile s-au petrecut cam aşa: "For What It's Worth. I've decided to pronounce the word "weblog" as wee'- blog. Or "blog" for short". Asta se întâmpla cică prin aprilie sau mai, anul domnului 1999.

Faină şi interesantă etimologie, şi cu atât mai mişto mi se pare cu cât a luat fiinţă parcă sub ochii noştri, şi nu cu sute de ani înainte dintr-un cuvânt grecesc sau latin.

Pseudobloguri de judecători

Cică ar exista şi bloguri de judecători. În urma răsfoirii unor asemenea bloguri, nu am reuşit să găsesc nici unul care să mă convingă că ar fi într-adevăr un blog de judecător. Am găsit doar nişte pseudobloguri de judecători.

Şi pentru că sunt pseudoblogri eu le-aş încadra la categoria de bloguri neinteresante. Poate o să vă uimească lucrul ăsta, dar aşa mi s-au părut mie. De ce? Păi, simplu: atunci când aceste bloguri se particularizează, o fac prin nişte postări care constau în tot felul de legi, ordonanţe şi hotărâri care privesc doar breasla judecătorilor. Asta a fi singura şi principala caracteristică a acestor blogurui. Nu e de-ajuns.

În rest, tot pe aceste bloguri, se mai postează poezii, poveşti, bârfă, articole din ziare (asta nu mi se pare cinstit), se povestesc călătorii şi multe, multe alte chestii pe care ar putea să le scrie oricine, nu trebuie să fii neapărat judecător pentru asta. Unde mai pui că judecătorii ăştia au ceva cu postările kilometrice, de te plictiseşti doar dând din rotiţa de la şoarece (mouse), d-apoi să le mai şi citeşti.

Cu alte cuvinte, nu vor exista adevărate bloguri de judecători, până când nu vom vedea un judecător care să pună postări de genul următor:
„Şi, uite-aşa... a mai trecut o zi plină de procese. Să vă zic ce proces tare am avut azi. Cum stăteam io aşa de bine şi de confortabil în noul meu fotoliu de judecător – să ştiţi că e mult mai mişto decât ălălaltu’ , în ăla vechi îmi cam amorţea curu’ -, deci, cum stăteam io aşa de bine şi de frumos, aud de-odată, cred că era avocatul hoţului:
- Onorată instanţă, având în vedere şi luând în consideraţie...
Mai departe, să vă spui sincer, nu prea am mai fost atent, că io, aşa după cum mi-e obiceiul, am şi început să gândesc la alte lucruri...Mă gândeam la o mie de lucruri...C-am ce-aş mânca la prânz, că, deşi abia luasem un mare-mic-dejun, începuse deja să mi se facă foame...Mă mai gândeam la o chestie tare pe care am citit-o pe un blog…Mă gândeam la viitoarea partidă de pescuit… Şi când tocmai mă gândeam la pescuit, mi-am dat seama că rezolvasem o altă problemă care nu-mi dădea pace de ceva vreme: ce să mănânc io la prânz?…Peşte, evident. Asta până când mă trezeşte, pentru câteva clipe, arhicunoscuta şi enervanta voce a procurorului, aşa se întâmplă mereu, când ţi-e lumea mai dragă…pac, începe ăsta să vorbească: că hâr…, că mâr…, că aşa…, că pă dincolo…ce să mai… oricum, să vă spun mai cu precizie ce zicea n-aş putea…da’ lucruri plicticoase sigur. Şi, uite-aşa, trecu şi ziua şi procesu’…Da’ să ştiţi că treaba io mi-am făcut-o…i-am ars 5 ani de pârnaie ăluia, de să mă pomenească, nu alta”.

E…cam aşa ar arăta un blog interesant şi autentic de judecător, şi nu surogate de genul ălora pe care le-am răsfoit io fără chef, pline numai de legi, hotărâri şi ordonanţe…deci, lucruri neinteresante.

Rusia de azi în imagini

Rusia...ţara lui Tolstoi şi Dostoievski – bine... ş’a lu’ Putin. Aproape tot ce ştim despre acest mare şi pătimaş popor, ştim de la cei doi mari ruşi, timpul lor însă a trecut; ţăranii au fost între timp eliberaţi, aristocraţia ţi-o dau acum rublele (nu titlurile nobiliare), iar rolul lui Tolstoi şi Dostoievski l-au luat blogurile. Ce s-o mai întâmpla în Rusia astăzi şi cum o mai arăta ea? Dacă vreţi cumva să aflaţi, nimic mai simplu decât un clic pe www.englishrussia.com. Puteţi să staţi liniştiţi, blogul nu este o co-producţie ruso-englezească şi nici nu e scris în rusă; acesta a fost special gândit pentru străini, pentru a le/ne arăta ce se mai întâmplă prin Rusia zilelor noastre, motiv pentru care e scris în engleză şi nu în rusă.

Avem, deci, de-a face cu un blog impersonal, făcut pentru a arăta tot ce e mai caracteristic, mai interesant şi mai obişnuit în ziua de azi prin ţările fostei URSS.
Deliciul blogului e făcut de fotografii, construit după principiul – nemărturisit, dar folosit – că o imagine face cât o mie de cuvinte. Sumarele comentarii care însoţesc câte o poză sunt de multe ori doar informative, ele ne ajută să localizăm imaginea sau filmuletul pe care îl vedem, ajutându-ne să le înţelegem mai bine. Comentariile sunt foarte ironice şi pline de sarcasm, făcute, de multe ori, aşa…la mişto’, dar, poate d-asta, atât de adevărate şi de sincere (se zice marile adevăruri se spun în glumă).

Românilor s-ar putea să nu li se pară, totuşi, atât de interesant blogul, cum cred că li s-ar părea americanilor, de exemplu. De ce? Pentru că, cu cât vezi mai mult din blog, începe să ţi se pară din ce în ce mai cunoscut. Asemănarea oamenilor, obiceiurilor, stereotipurilor şi a vieţii din Rusia începe să semene extraordinar de mult cu cea din România (imaginile cu poliţişti şi bucătăaria rusească sunt cele mai sugestive în acest sens).

Blogul e şi mai interesant prin faptul că ne arată Rusia din stradă, în cotidianitatea ei cea mai obişnuită; nu ne prezintă Rusia în mod oficial, ci ne arătă părţile ei mai puţin cunoscute, mai trăsnite, mai urâte, adică mai adevărate şi ăsta-i, în principal, marele merit al bogului.

Cum am mai spus, blogul a fost încă de la început gândit pentru străini, şi tocmai din această cauză există o vastă arie de subiecte abordate , astfel încât cineva să-şi poată face o imagine cât mai bună şi veridică despre orice domeniu: de la bucătărie şi politică la sport şi cultură.
Un blog excelent, ce să mai…nota 10.

Paradaoxul blogului www.tolo.ro

Ştiţi cu toţii blogul lui Tolo. Iar pentru că-i un blog bun, simpaic ( lăsăm de-o parte faptul că-i un pic manipulator, se vede că a citit bine chestiile ale americăneşti care te învaţă cum să-ţi aranjezi un blog) s-a întors de la Roblogfest 2008 cu cârca încărcată de premii. Meritate, unele.
Însă, dacă te uiţi cu atenţie la premiile pe care le luat, afli, un pic surprins, că blogul www.tolo.ro este mai bun chiar şi decât el însuşi. Să încerc să fiu mai clar.

Tolo a luat premii la următoarele categorii: cel mai bun blog de sport (la popular); cel mai bun blog de media/advertising; cel mai bun blog (jurizat). Or, dacă www.tolo.ro a luat premiul pentru cel mai bun blog, înseamnă că este chiar mai bun decât un blog de sport sau unul de media/advertising, că doar astea sunt subcategorii ale clasei mai mari numite blog. Şi cum blogul care a luat premiul pentru cel mai bun blog de sport este acelaşi şi cu cel care a luat premiul pentru cel mai bun blog de media/advertising, care ambele sunt i(n)dentice cu blogul cel mare, căruia i s-a acordat premiul de cel mai bun blog, rezultă cu o precizie de silogism că blogul www.toto.ro este mai bun decât el însuşi; ba, chiar mai mult, este mai bun decât el însuşi îndoit.

Or, mă întreb eu acum: de ce dracu s-au mai făcut atâtea subcategorii dacă blogul lui Tolo e maximum printre bloguri? Aflu că VsiUrât e cel mai bun blog personal, de parcă blogul lui Tolo nu-i aparţine lui Tolo. Deci, dacă VisUrât e cel mai bun blog personal şi a lui Tolo e cel mai bun blog ( in general), atunci e clar că a lui Tolo e mai bun decât a lui VisUrât.
Aflu, de pildă, că cel mai bun blog colectiv este www.copseanul.com, da’ vă daţi seamă că ăştia de la Copseanul sunt mai mulţi, iar Tolo e singur, deci tot are meritul mai mare, şi tot a lui Tolo e cel mai bun blog.
Şi tot aşa, aplicând raţionamentul la toate subcategoriile, rezultă cu preciziune silogistică următoarele: că blogul lui Tolo e mai bun decât blogul lui Tolo şi că blogul lui Tolo e oricum cel mai bun.
Şi iar mă întreb: cine dracu’ o fi avut ideea asta genială de a da un premiu la o categorie care nu se încadrează în nicio subcategorie, şi care categorie le cuprinde pe toate celelalte?

Jurnalist greu

Cum chestia aia pe care tot zic c-o scriu nu-mi iese deloc, trec peste şi mă bag la un jurnalist greu, să tot aibă vreo 40 kg îmbrăcat. Exact, mă bucur ca l-aţi recunoscut, el e, Ciutacu. Doar ce-am terminat de frunzărit blogul lui şi deja ard de nerăbdare să vă povestesc ce-am descoperit, numa’ că nu prea ştiu cu ce să încep, atât de multe am să vă zic.
Să vă zic mai întâi ce nu fac. Nu o să încep acum să-l critic pentru faptul că lucrează pentru mogulul Felix. Şi ce dacă munceşte pentru el, foarte bine, ce să-i fac dacă n-a învăţat carte (sic!). Cu asta am terminat. De fapt, am încercat să trag un pic de timp, sperând că-mi vine o idee bună cu care să încep. Degeaba, n-a fost să fie, dar tot încep.

Blogul este scăldat, de la un ţărm la altul, de soarele extraordinar de orbitor al deşteptăciunii lui Ciutacu. Lucru care n-are cum să nu dea de gândit. Animat astfel, încă de la început, de o bănuială, m-am pus pe citit cu conştiinciozitate. Şi ce credeţi c-am descoperit? Că soarele ăla orbitor era, de fapt, doar o lampă mai puternică, care, ce-i drept, te orbea un pic şi nu mai vedeai de loc bine. Şi ştiţi ce-am făcut? Mi-am minjit bine ochii şi m-am încăpăţânat să mă uit, şi, uşurel, uşurel am început să văd, chiar foarte bine. Aşa că o să vă spun ce-a văzut.

Te izbeşte la început o autocaracterizare, nu însă ce adevărată, o să vedeţi mai jos de ce zic aşa. Oricum, afli chiar de la el că este „extraordinar de deştept”. Să mi se ierte dacă îi dau o veste proastă: dacă nu-i şi extraordinar de frumos, tot de geaba. Şi dacă asta nu-i de-ajuns, am să-i mai dau şi alte veşti proaste. Probabil că de la nivelul ăla de deşteptăciune nu-ţi poţi da seamă – noi oamenii de rând nu putem ştii cum este acolo sus, nu? – că tocmai prisosul ăsta se va întoarce ca un bumerang împotriva lui. După ce citeşti Un uomo finito (G. Papini) şi-ţi spune cineva că eşti deştept, îţi vine să-l baţi nu alta. Faptul că eşti deştept nu face decât să te arunce în normalitate, între ceilalţi oameni inteligenţi, care sunt atâţia… Cum însă Ciutacu este „extraordinar de deştept” n-are, probabil, cum ştii toate astea.

Nu mă opresc doar la asta, continui, dacă tot m-am pornit acum…
Modalitatea în care critică, „înţepăturile” lui sunt aşa de simple, de călduţe că, zău, n-aş putea să mă supăr pe el dacă ar zice ceva despre mine. Oricum nu se coboară el la nivelul meu, da’ zic şi eu aşa…că sună mai bine. Dar, totuşi, dacă ar fi să fie, i-aş zâmbi părinteşte şi cu căldură, şi dacă ar avea 18-19 ani, l-aş încuraja, zău. Dar cum se îndreaptă spre 40 de anişori, iar la bărbaţi această vârstă este şi punctul maxim al inteligenţei şi al puterii de muncă, nu-mi mai vine deloc să zâmbesc. Nu pot, însă, să-l acuz foarte tare, doar pentru că nu este un supraom [un om care nu se mulţumeşte niciodată cu ceea ce este, care tinde mereu să devină mai mult, să se depăşească (Nietzsche)]; or Ciutacu ne spune chiar el că este „extraordinar de deştept”, adică maximum; deci, mulţumit cu sine. E!...atâta poate omu’, ce să-i faci, doar nu –l vom forţa acum, că…, cine ştie…, poate i se apleacă.

De ce are, totuşi (în ciuda faptului că este „extraordinar de deştept”), succes la public Ciutacu? Simplu: deoarece foloseşte un limbaj oarecum autentic, popular – ăla de prin jurul scărilor de bloc. Aici, trebuie să mă declar învins şi să recunosc că între astfel de oameni Ciutacu este, ce-i drept, „extraordinar de deştept” şi e meritul lui.

Dar ce mi-a plăcut mie cel mai mult şi mai mult, este cea de-a doua autocaracterizare pe care şi-a făcut-o. Prima, aia de la începutul blogului, se adresează doar celor foarte deştepţi, adică cei care stau imediat sub treapta lui Ciutacu, el este, poate aţi uitat „extraordinar de deştept”. Aia e aşa…făcută să arunce praf în ochi „băieţilor” care îl mai caută. Mai este, însă, o autocaracterizare, mai pe la final, ascunsă; şi aici iar sunt nevoit să-i admir extraordinara ingeniozitate, era să mă păcălească şi pe mine, nu doar pe „băieţii” ăia. Aşa că o să-i dau cuvântul lui Ciutacu, să mi se ierte că citez:

„ In tara lu' .ro, mai ales in media lucrand, nu poti sa reprosezi ceva unuia, oricat de probat ai face-o, ca sare breasla de cur in sus. Ca sa fiu exact, nu toata breasla, ci doar aia excesiv de vocali, frustratii, complexatii, aia care n-au mari realizari profesionale, da' care tin sa iasa-n fata ca gaina pe gramada. […] Daca nu-i legitimeaza mai nimic in meseria lor, atunci macar sa aiba plamani, sa vada lumea ca sunt solidari la nevoie, sa vada "victima" ca i-au fost alaturi cand ei i-a fost greu; daca, dupa aia, din preaplinul ei, ii omeneste si pe lingai "victima" cu un os de ros, cu atat mai bine. Daca nu, macar au incercat si cauta alt cur de pupat. Pana la urma, o iesi soarele si pe strada lor. […]Ceea ce ma socheaza e ca oameni care, teoretic, ar trebui sa aiba personalitate se baga singuri in turma. Ca sa nu se prinda fraierii ca-s caini de pripas intr-un tarc de oi, banuiesc. Care oi sunt - asta-i viata, curva, d'aia o iubim atat de tare - nici albe, nici negre, ci al dracu' de gri. Intr-o tara ca asta, ar fi fost culmea ca barsanele Miorite sa fie altfel...”

E…cum e? Aşa că-l recunoaşteţi pe adevăratul Ciutacu aici. Şi ştiţi unde era ascunsă autoprezentarea asta? În Rezervaţia cu imbecili, a lui, proprie şi personală. Aici, da, mi-a plăcut de el, nu mă aşteptam, totuşi, la atâta inteligenţă.

Gata, ajunge cu ironia, şi trag acum o concluzie cât se poate de serioasă: nu doar super- şi extra-deşteptăciunea este cea care cotează, mai trebuie ceva, şi tocmai acest ceva îi lipseşte lui Ciutacu...

Şi politicienii au bloguri!!

Aseară, înainte să mă fure somnu’, mă gândeam - fără intenţie – la bloguri. Şi, ca de nicăieri, mi se revelează o categorie aparte de bloguri, până atunci ignorată total; blogurile politicienilor. Nu vă pot spune sigur de ce anume, dar am un sentiment straniu, nedefinit, când aud de un blog al unui politician, fie el oricare. Bloguri de politicieni n-am citit. O singură excepţie, acum vreo lună, când m-am uitat pe blogul celebrei blonde de la PDL. N-am citit nimic, ci doar m-am uitat aşa…aiurea. N-am cum, deci, să vorbesc despre stilul lor sau să-i critic; nu pot, aşa…în necunoştinţă de cauză, fie ea măcar minimală. Am să vă vorbesc, însă, despre altceva: despre „fobia” pe care o am când aud de vr’un blog de politician.

Nu ştiu de ce, dar încă de când am auzit prima oară că au început şi politicienii să-şi facă bloguri, mi s-a părut ceva ne la locul lui. Nu pot spune sigur ce anume; ceva aşa ca o neîncredere. Cum nu sunt în stare să vă descriu acest simţământ, vă arăt doar de unde-mi vine el.

Ei bine, pentru mine, blogurile au avut dintotdeauna aspectul unor jucărioare, a unor modalităţi de a-ţi petrece timpul liber (ăla de câteva ore dintre zilele lucrătoare). Aşa văd eu blogurile, ca nişte maşinuţe micuţe, de-alea de jucărie, mici şi frumoase, cu care ne jucăm, mai în glumă, mai în serios, noi ăştilalţi. Şi acest spectacol nu e deloc straniu, ciudat, nu pare a fi, chiar deloc, ne la locul lui. Dar când am auzit că au începu şi politicienii să-şi facă bloguri, mi s-a conturat în minte următoarea imagine: un copilaş drăgălaş jucându-se nestingherit şi fericit pe covor cu minunatele lui maşinuţe; un politician coborând din limuzina lui – fără chef; se apropie şi se aşează în cur pe covor, umplându-şi pantalonii de scame; zâmbeşte forţat copilaşului, începe să se joace cu el şi cu maşinuţele lui; copilului începe să-i piară cheful de joacă, se bosumflă, ştie că ceva nu e în ordine, că ăsta mare nu-i sincer, că se preface, că vrea ceva de la el, deşi nu ştie ce.
Cam aşa îi vad eu pe politicienii cu bloguri. Ce-or mai vrea şi ăştia? Să strice tot farmecul blogosferei?

Îmi place să cred că blogosfera este aşa…pentru tinerele cu ambiţii literare, pentru tineri cu aere de jurnalişti, pentru jurnalişti cu aere de tineri, pentru mai tineri sau mai bătrâni IT-şti, pentru oameni dornici să-şi împărtăşească opiniile despre viaţă cu sinceritate şi umor, pentru bârfeluţe şi zvonuri de toate culorile…da, aşa văd eu populată planeta Blog. Unde se încadrează politicienii? Nicăieri. Se vede de la o poştă că sunt în plus, că nu-i locul lor aici, că ei vor ceva de la noi, că doar ipocritizează, că nu se joacă de-adevăratele, aşa cum o facem noi.

Iată de ce nu văd cu ochi buni blogurile politicienilor!

O blogăr(omân)iţă la New York

O să încep, contrar unui bun început, cu o nelămurire: categoria în care se încadrează blogul www.inabixade.blogspot.com, cea mai răspândită categorie printre bloguri,blogări şi blogăriţe, este cea a unui blog personal şi, cu toate astea, ne-personal. Nu stau, însă, acum să lămuresc ce am în vedere, dar voi reveni cu o postare mai clarificatoare.

Şi acum o lămurire. Modalitatea în care „analizez” eu blogurile sau scriitura în ele conţinută, este una, aşa…, la o primă impresie, dar cu un scop metodologic (sic!). Să mă explicitez: poate ştiţi că printre caricaturişti umblă vorba că mai bine şi mai bună iese o caricatură dacă vezi doar câteva momente expresia ăluia care trebuie caricaturizat. De ce? Pentru că, zic ei (şi aşa e, ce să mai…) în acele clipite observi cel mai bine trăsăturile caracteristice, or tocmai acestea trebuie caricaturizate. Dacă, dimpotrivă, te obişnuieşti prea mult cu persoana respectivă, cu atât mai greu e să-i faci o caricatură bună.

Acestea fiind zise, ştiţi ce mi-a sărit mie în ochi când m-am plimbat prin blogul Inei? Nu? Păi nici nu vă spun atunci. Bine, bine, nu vă alarmaţi că acuşica vă spun. Păi, principalul aspect asupra căruia mi-a căzut privirea… - Cum? A…nu…, nu…, nu asupra blogăriţei. Bine, nu că n-ar fi interesantă blogăriţa, dar acum ne ocupăm de blog. – deci, cum ziceam, privirea mi-a căzut asupra evoluţie blogului. Adică, cum a evoluat el, de la prima la ultima postare.

Iaca de ce: la începutul începutului, blogul părea a fi fost făcut doar pentru a posta niscaivá poze, prin intermediul cărora blogăriţa ne arată, şi noi vedem, aventurile ei prin diverse locuri ale celei de-a treia planete de la Soare. Treptat, însă, ea simte nevoia să comunice mai mult; din ce în ce mai multe cuvinte însoţesc pozele. Asta, probabil, din dorinţă de a ne face să-o cunoaştem, nu doar cum arată şi pe unde umblă, ci şi cum este ea dincolo de acele poze.

Şi uite aşa, pe nesimţite, începe să-i placă să posteze, şi odată cu cantitatea textelor creşte şi calitatea lor. De la câteva cuvinţele postate pe lângă poze, ajunge ca ultimele postări să aibă chiar mărimi considerabile. Dar, cum am spus, creşte şi calitatea; postează lucruri interesante, mişto, unele chiar foarte interesante şi mişto. Aşa este, de exemplu, postarea despre aceea expoziţie de cadavre (sic!) moarte şi frumos expuse la vedere, unde fiecare dintre ele îşi etalează ce are mai simpatic, mai drăgălaş şi mai de preţ (asta da expoziţie!).

Deci, această evoluţie mi s-a părut mie demnă de caricaturizat, adică mi s-a părut a fi cea mai reprezentativă trăsătura a blogului, nu însă şi a blogăriţei, care ar trebui tratată separat.