Împotriva societăţii perfecte

Am fost iar plecat  vreo trei zile prin Norvegia. De data asta în Trondheim, cam 600 km mai la nord de Oslo. Asta a însemnat  multe ore cu maşina şi o grămadă de timp în care îţi pot trece atâtea prin cap.

Să vă dau un exemplu.

Eram în maşină şi mă uitam pe geam la frumoasele peisaje ale Norvegiei. Şi mă întrebam ce altceva mai are această ţară în afară de peisaje. Ce altceva mai oferă Norvegia, ţara cu cel mai ridicat nivel de trai din 2003 încoace? Şi mi-a fost foarte dificil să răspund, căci între timp îmi venise în minte o vorbă a unui filosof german, Heidegger. Ei bine, băiatul ăsta spunea pe undeva că „esenţa vieţii constă în faptul de a fi grea”. Şi dacă Heidegger avea dreptate – şi eu cred că avea -, atunci această esenţă a vieţii (sensul ei) este invers proporţional cu gradul de civilizaţie şi bunăstare. Asta înseamnă că viaţa îşi pierde sensul în ţările foarte dezvoltate, unde totul este perfect şi bine organizat. Să nu fie asta una dintre cauzele sinuciderilor din ţarile dezvoltate? În ţările din lumea a treia sinuciderile sunt foarte scazute în comparatie de ţările dezvoltate.

Această convingere  mi-a fost şi mai mult întărită de unii oameni care s-au întors din Africa. Toţi pot afirma că, în cele din urmă, africanii sunt fericiţi. Şi unde poate fi viaţa mai grea decât în fundul Africii? De unde, atunci, această fericire? Dacă ne întoarcem iar la vorba lui Heidegger, înseamnă că viaţă africanilor, tocmai pentru că este grea, e plină de sens. Şi de aici fericirea lor.

Ba şi mai mult, aseară când am revăzut filmul meu preferat (La Dolce Vita), şi având gândurile de mai sus în minte, am remarcat o frază pe care nu o remarcasem în mod special până acum: „Este mai bună o viaţă mizerabilă, decât existenţa protejată de o societate organizată în care totul este prevăzut, calculat şi perfect”.

Şi îmi vine în minte imaginea unei negrese din Nigeria, care încerca să-şi imagineze cum ar arăta viaţa în ţările dezvoltate, în care  toate problemele dispar şi unde ai tot ce-ţi trebuie: „Probabil că viaţa e atât de frumoasă, încât ai vrea să trăieşti veşnic”.  Şi totuşi în ţara cea mai organizată, în care totul este aşa cum trebuie, oamenii nu sunt fericiţi, şi au o rată a sinuciderilor foarte mare. Şi asta pentru că  Norvegia, cu excepţia peisajelor şi niscaiva blondine frumuşele, nu prea are nimic de oferit.

Aşa că bucuraţi-vă de viaţa din România, căci în Norvegia ea nu prea are cine ştie ce sens.

Câteva păreri despe politică

Ultimele alegeri parlamentare le-am trait la intensitate maximă. Eram în Bucureşti, aveam cu cine să mă contazic, cu cine să discut şi am urmărit tot ce s-a întamplat în acea zi. Apoi au urmat zilele de după, când ne-am întrecut toţi în speculaţii.
Alegerile astea au trecut pur şi simplu pe lângă mine fără să le fii simţit “farmecul”. Nici n-am votat. N-am avut cum, dar mi-ar fi plăcut să votez.
Dacă aş fi votat, atunci aş fi votat cu Băsescu. Şi în primul tur şi în al doilea.
Nu sunt un fan al lui Băsescu, dar nu văd altă soluţie. Crin Antonescu era prea în spate, n-avea cum să intre în turul al doilea.
Geoană preşedinte nu este o soluţie.
Asta-i raţionamentul!
Deci, aş fi votat cu Băsescu.
De ce aş fi votat cu Băsescu?
Deoarece nu cred că România se poate schimba peste noapte, doar prin schimbarea preşedintelui.
Nu cred că traiul românilor simpli se va schimba odată cu schimbarea preşedintelui. Nu cred că românii vor trăi mai bine dacă va fi Geoană preşedinte.
Ce se schimbă, totuşi, odată cu schimbarea preşedintelui sau a partidelor? După parerea mea, se schimbă jocurile de interese. Motiv pentru care, cei ce vor resimţi aceste schimbări sunt cei care sunt implicaţi în politică, care au legătură cu politica, cei care au interese în politică.
În ce-o priveşte pe România, ea îşi urmează cursul ei domol spre schimbare. România merge într-o direcţie, dar are motorul uzat şi vechi, iar din această cauză mege încet. Aşa că nu contează şoferul sau cât de mult se apasă acceleraţia. România merge aşa cum ştie ea: domol, dar merge.
Ei bine, la ce bun să schimbă şoferul? De ce să mai pierdem timp cu schimbările? Mai ales că acum România pare să urce o pantă. Dacă se schimbă acum şoreful, există riscul să i se oprească motorul. Vedeţi voi, încă nu-i obişnuit nu maşina. Unde mai pui că trebuie să-şi adune toţi tovarăşii să-i ia cu el, si aşa mai departe.
D-aia aş fi votat cu Băsescu!

La fotbal

Duminica trecută vreme frumoasă în Norvegia. Cum nu se ştie cât tmp mai prindem aşa o vreme, pornim vreo câţiva înspre Oyer să jucăm fotbal. Sus în Hornsjo era zăpadă şi nu puteam să jucăm aşa cum se cuvine, aşa că am coborât mai jos vreo 600 de metri, şi am reuşit în acest fel să fentăm stratul subţire de zăpadă.

În acest moment la balon o vedem Veronika ( din Republica Cehă), achiziţionată pe gratis probabil de la vreo firmă din Praga. Pare foarte hotărâtă să spargă balonul în bucăţi.




Din păcate urmarea fazei nu este pe măsura aşteptărilor. Pe semne că nu degeaba au lăsat-o să plece liberă de contact cei din Praga.








Alături îl putem vedea într-o acţiune de contra-atac eşuat, transformat, pe semne, în atac poziţional, pe Marco din Portugalia.










Iuris din Latvia, adică din Letonia, urmărind cu maximă atenţie jocul.









Prima jumătate a meciului. Scorul era în continuare foarte strâns: 3-2 şi noi aveam mare nevoie de o pauză. Dacă ar fi să tragem o concluzie de ansamblu a primei reprize, aceea ar fi cu siguranţă că ambele echipe stau foarte prost la capitolul “condiţie fizică”.







A două parte se reia cu mare poftă de joc din partea ambelor echipe. Fază şcoală: un-doi rapid…







…şi Ana (România) este depăşită clar de conaţionalul ei, Iulian, faza finalizându-se cu un gol super-spectaculos :))







Ana se enervează foarte tare şi porneşte intr-o acţiune pe cont propriu…












…însă, din păcate, are probleme la finalizare.










...
Meciul se termină cu victoria ambelor echipe, urmează strângeri de mână.
Apoi cum se face după un meci de fotbal, întreaga echipă porneşte la supermarket cu gândul de a pune mâna pe câteva beri, meritate de altfel. Dar, ce să vezi…Sistemul norvegian ne-a jucat o festă. Ştiam deja care este treaba cu alcoolul în Norvegia, anume că după ora 20:30 nu mai poti cumpăra alcool. Care alcool aici înseamnă nişte bere la cutie, şi alte câteva chestii foarte uşoare, sau, cu alte cuvinte, panarame. Deci ceva tărie nici nu se pune problema. Deci, cum spuneam, cam ştiam care este treaba. Însă se pare că n-o ştiam până la capăt. Căci după ce ne-am prezentata la casă cu berile in coş, am aflat că în week-end nu se vinde niciun fel de alcool. După ce că n-au bere bună, în week-end nici p-aia n-o poţi cumpăra. Vă puteţi închipui ce feţe am făcut, şi abia, abia am dat drumul berilor din mână. Până la urmă ne-am resemnat şi am băut iarăşi un ceai fierbinte când am ajuns acasă.
Aşa că, vă rog, beţi un pahar în cinstea mea. Şi nu uitaţi că există locuri în lumea asta unde nu poţi cumpăra aşa uşor un pahar de băutură.
Hai noroc!!!

Introduction week

Săptămâna care a trecut a fost una foarte plină. Întâi de toate a fost “introduction week” pentru echipa din care fac eu parte: “February Team”.Mare plictiseală pentru mine. Căci eu am venit cu două săptămâni înaintea echipei şi ştiam tot ce trebuie.


Apoi au plecat în Africa cei din „April Team”. Aşa că a trebuit să facem o „Farewell party”.


Eu şi Jose. El e colegul meu de cameră. De fapt, a fost…acum e prin Mozambic. Un portughez foarte de treabă. Ca toţi portughezii de aici.

Carla, o altă tipă super de treabă, cu care am şi făcut câteva ore de portugheză. Acum e şi ea undeva prin Africa.

Joi lucrurile au devenit mai interesante. A trebuit să plecăm prin Norvegia şi să aflăm diferite lucruri care ne interesau. Dar nu oricum, ci cu numai 100 de NOK în buzunar timp de 48 de ore. Iar 100 de koroane nu înseamnă deloc mult. Îţi poţi cumpăra un pachet de ţigări şi îţi mai rămân cam 15-16 koroane cu care nu mai poţi cumpăra mare lucru. Aşa că a trebuit să facem autostopul. Eu am ales să merg la Oslo şi să aflu dacă sunt fericiţi norvegienii.

Oslo (sau oraşul tigrilor – de ce i se spune aşa…? nu ştiu!) e un oraş liniştit, cochet şi mi s-a părut simpatic.

The King. Am avut ocazia sa vad o parada regala. Regele trecea dintr-o parte in alta a Parcului Regal.

Opera din Oslo. Tare draguta.

Eu in biblioteca.

Ce-am aflat cu privire la tema investigaţiei mele? Sunt sau nu norvegienii fericiţi trăind într-o ţară cu cel mai înalt nivel de trai? Mie mi s-a părut că norvegienii sunt fericiţi întru-un mod indirect. Adică, când le puneam întrebarea, mai întâi băteau câmpii, se plângeau de tot felul de lucruri, cum ar fi lipsa unei vieţi sociale, prea mult stres (cică), şi alte d-astea. Însă la final îşi aminteau că există ţări cu probleme adevărate, că există ţări sărace….şi, până la urmă, spuneau că sunt recunoscători pentru faptul că trăiesc într-o ţară ca Norvegia.
P.S. Aici In Hornsjo ninge de o saptamana. Am fost si la schi fond. E destul de dragut. Am si un filmulet, dar nu reusesc sa-l uploadez.

West Coast - Norway

Gata, m-am întors din West Coast şi sunt din nou la Hornsjø. Ce-am făcut pe „coasta de vest”? Păi am colectat haine. Toată ziua în maşină din oraş în oraş căutând containerele cu pricina, care uneori nu se lăsau aşa uşor descoperite, mai ales că tu aveai indicaţii proaste. Dar şi asta face parte din farmecul „clothes collection-ului”.
Am făcut şi câteva poze. Nu foarte multe, căci a plouat mai tot timpul, iar mai spre centru a nins. În Hornsjø, undeva la vreo 30 km de Lillehammer de dimineaţă totul era alb.
Deci, câteva poze:

Hornsjo – prima săptămână

Am avut o saptămână plină.
Luni am fost la clothes collection, activitatea de bază aici.
Marţi a trebuit să ajut la bucatarie, unde am şi gatit o salata de orez. A fost bună!
Miercuri m-am chinut toata ziua să intru într-o bază de date şi mi-am pregatit toate cele trebuincioase pentru munca in Promotion
Joi a fost prima zi in care chiar am lucrat in Promotion
Vineri, adică azi, am fost la “truck filling”, adică a trebuit să umplem un tir mare cu saci încărcaţi de haine.
Mâine voi da un test de condus, şi dacă totul merge bine, Duminică, cred, voi pleca vreo 4-5 zile pe West Coast pentru clothes collection. Sau, alfel spus, voi avea ocazia ză vad minunatele fiorduri ale Noregiei.
Si cateva poze.
Eu aruncam sacii din containar in tir :)

Hornsjo

Am început parcă să mă obişnuiesc şi să mă simt mai confortabil aici unde mă aflu, adică în Hornsjo, motiv pentru care astăzi am şi fost pe lac la o plimbare cu canoea şi am făcut nişte poze.

Lacul

Canoea

Şi acolo in centru e Hornsjo

Norvegia – prima impresie

Răcorică! Ca şi Cum ai fi la noi la Predeal pe timpul ăsta.
Eu am ajuns cu avionul mai în provincie si acolo casele, care semănau toate cu nişte cabane, se găseau între brazi. Lucrul asta avea un anumit farmec. De parcă toată lumea ar fi fost în vacanţă.
Apoi s-a înnoptat, am luat trenul şi n-am mai văzut decât luminiţe.
Am ajuns la Hornsjo la 2:30 noaptea sau dimineaţa. Am dormit, sau, mai bine spus, am încercat să dorm. Nu ştiu cât am dormit. M-am trezit dimineaţă devreme. Am făcut un tur al locului de aici, cu ghidul meu Mihai.
Iar in chiar acest moment (10:30) stau în viitorul meu loc de muncă şi scriu rândurile astea. Adică o cameră cu 5-6 birouri în care domneşte o dezordine interesantă.
Şi mă simt puţin ciudat, poate că am băut un pahar mare de ceai negru.
Deci, prima bucurie este că pot bea ceai negru cât vreau.
Cam atât!

Ultimul vals

Mai sunt două zile ş-am plecat.
Aşa că asta-i ultima postare (nu că m-aş fi omorât cu postările până acum, dar…), deci asta-i ultima postare scrisă de pe acest tărâm binecuvântat de Dumnezeu ( asta-i tare! ). [Interesant de remarcat cum poţi pleca în orice colţ al lumii, însă pe blog vei fi găsit la aceeaşi adresă]
Aşa că în postarea asta aş vrea să-mi iau rămas bun de la câţiva prieteni. Nu însă cu prea multe cuvinte. Aş vrea cu câteva poze să fac o ieşire din scenă ca-n „LA DOLCE VITA”. Aci e si muzica.

Câţiva prieteni şi colegi de facultate la un „seminar” nocturn într-o galerie prin Centru Vechi. Ce să-i faci, dar nu găsisem nicio masa aşa de mare prin preajma. Aşa că a fost bună şi Galeria.

Subsemnatul. Dirijând ieşirea din scenă.

Laur executând unul dintre cele mai tari dansuri văzute prin cluburile bucureştene.

Paul. Ce face Paul? Ei bine, Paul stă la pândă. Dar nu pândind vreo gagică, ci vânt.


Ionuţ prins asupra faptului. Din poză nu se vede bine, dar vă spun eu că în mână avea şi o bere fără alcool. Da, fără alcool! Eu i-am zis că nu-mi bună, dar el a vrut să se convingă singur. Oricum, s-a convins.

Toţi grămadă. Mie să-mi scuzaţi, vă rog, ţinuta prea lejeră, dar e singura poză în care suntem toţi patru. Oricum, la noi la facultate se poartă. Un profesor de-al meu avea poze pe blog într-o ţinută totalmente lejeră.

Mathias. La fel ca în „La dolce vita”, el simbolizează şi aici speranţa, tânăra speranţă.

Şi …la revedere

La pescuit

Obişnuiam să fiu un bun pescar. Practic pescuitul de la 5 ani, de când mă lua bunicul cu el la peşte. A urmat apoi o perioadă foarte bună. Eu am crescut şi de la săratul lac Amara, unde mi-am făcut ucenicia într-ale pescuitului, am ajuns să stau cu săptămânile prin Deltă sau, pur si simplu, pe Dunăre.
Însă de ani de zile abia dacă am mai ajuns pe la pescuit. Şi dacă am ajuns, am făcut-o aşa în treacăt.
Aşa că, duminică m-am dus la meci, iar luni m-am trezit la peşte. Uite-aşa…cum ai zice peşte! Insă spre ruşinea mea nu am prins niciun peştişor. E drept că nici n-a tras mai deloc. După două zile de stat pe baltă, ne-am ales cu trei caraşi, ca cel din imaginea de mai jos şi vreo 5-6 mai mici. Atâta tot.

Norocul începătorului. Este al treilea sau al patrule peşte din viaţa lui Florin, dar este pentru el un adevărat monstru, şi va avea ce povesti nepoţilor. Dacă aţi şti ce emoţii a avut când l-a scos?

Apus de soare şi farmecul bălţii.

La revedere, Vamă dragă!

În seara asta mi s-a făcut dor de Marea Neagră, de Vamă în principal.
Şi pentru că anul asta n-am s-o mai văd, mi-a venit cheful să pun nişte poze de anul trecut.


Evident, echipat cum se cuvine.

Cam aşa se vedea Vama de pe prispa cortului.

Dacă eşti pasionat de scufundări, ai şi ce să vezi. Costumul nu-i obligatoriu. O pereche de dopuri pentru urechi, nişte ochelari şi te descurci fără probleme.

Si-o privelişte pe care niciun hotel de **** nu ti-o poate oferi.

Metamorfoză

Cred că blogul ăsta a suferit mai multe operaţii estetice ca Michael Jackson. Abia ce-l resuscitasem, evident cu o altă înfăţişare, urmată imediata de o alta, şi deja trebuie să-l pregătesc pentru încă o nouă operaţie.
Trebuie să absolv de orice vină sărmanul blog, el chiar n-are nicio răspundere. De vină este, cum poate bănui oricine, nestatornicia blogărului.
Din metablogăr, devenit între timp şomer, deci, din metablogăr şomer m-am hotărât să devin voluntar. Bine, nu voluntar în blogosferă, căci nu prea are blogosfera nevoie de mine, ci voluntar Africa. Da, în Africa, mai exact în Mozambic. Iar pentru cine stă mai prost cu geografia, Mozambic este situat undeva la capătul lumii.
Motivele??
Dacă pot fi găsite unele motive, ele nu sunt oricum de vreun folos.
Nu am motive bine precizate pe care să le pot expune clar şi succint cuiva care mă întreabă.
Pot spune că adevăratele motive care m-au făcut să mă hotărăsc, le voi afla şi eu mai târziu. Ştiu sigur că la mijloc sunt motive profunde şi aflate, probabil, în inconştient; şi că motivele adevărate nu sunt cele de genul că mi-am dorit mereu să văd Africa, că vreau să fac ceva util pentru cei aflaţi în nevoie, discurs ce-ar putea aduce cu unul al unei concurente la Miss Univers, şi altele de genul asta. Normal că şi astea îşi au rolul lor şi chiar îmi doresc să le fac, însă ele nu sunt suficiente….trebuie să mai fie ceva dincolo de ele.
Până o să aflu, căci lucrurile aste cer ceva timp, voi posta de aici în acolo întâmplări şi poze din drumul spre Africă, căci el se anunţă a fi destul de lung şi anevoios, ca orice drum, poate, iniţiatic.
Până una, altă mai am de făcut trei vaccinuri (am făcut deja trei), iar pe 17 septembrie îmi voi lua zborul spre Norvegia.

Dincoace şi dincolo de Blog

O postare de pe blogul Ionoukăi mi-a resuscitat astăzi nişte gânduri. Pe scurt, dilema ar fi aceasta: există identitate între blogăr şi blog? Sau, altfel spus, este persoana din spatele blogului aceeaşi cu cea care ni se prezintă pe blog?
Răspuns: NU
Bine, acum nu zic că n-or fi şi coincidenţe. Cu toate astea, n-o s-o bag p-aia cu excepţia care confirmă regula ca să-mi susţin ideea, căci nici nu-i nevoie, şi nici blogăreala nu-i vreo ştiinţă.
În principiu, ce-aş vrea să spun a fost foarte frumos redat de Bergman în filmul Bildmakarna. O tânără şi frumoasă actriţă (dar dintr-o bucată), o întâlneşte pe geniala scriitoare (o babă de vreo 80 de ani) a pieselor pe care ea le juca. Cum nu prea-şi ţinea gura, la un moment dat o bagă p-asta: „Cum poate o babă ca tine să descrie lucrurile alea aşa de frumoase, de fascinante?”. Răspunsul babii este pe măsură: „Un scriitor nu descrie lucrurile aşa cum sunt, ci aşa cum ar fi vrut să fie”.
Da’ să revenim la blogurile noaste. Cam aşa ceva se întâmplă şi pe bloguri, chiar dacă din alte motive şi prin alte mijloace. Trebuie însă spus că lucrurile astea se întâmplă mai mult inconştient, decât conştient, iar de vină este chiar blogul. Adică libertatea totală oferită de blog. E ca atunci când trebuie să te descrii unei persoane complet necunoscute. Persoană descrisă în descriere este o construcţie a fiecăruia, necoincizând total cu persoana reală, şi asta în ciuda totalei sincerităţi de care poate da cineva dovadă. Motivul este simplu: ori descrii acea persoană care ai vrea să fii, ori spui anumite lucruri despre tine, dar tăinuieşti sau omiţi altele. În ambele cazuri rezultatul este acelaşi.
Aşa şi cu blogu’. Te pui în faţa unei pagini virtuale, postezi, comentezi…şi pac-pac a ieşit blogul, care trage după el un blogăr - vrei, nu vrei – construit. Oricum, ideea este că, de obicei, blogărul cel adevărat diferă de blogărul de pe blog, cum, de fapt, se poate ca blogărul cel adevărat să fie ăla/aia de pe blog, şi să fie construit celălalt, adevăratul.
Boh! Cine ştie?! Io nu.

Academia aci pe blog.

Deci, să facem puţin pe Academia Română. Ca sarcină pe ordinea de zi este intrarea în “limbă” a unui nou adjectiv. Trebuie, deci, să cădem de acord asupra formei corecte. Avem de ales între: elenibăscian şi elenobăsescian (formele de bază). Mi-a mai venit în minte, acum, o altă formă bogată în sensuri, căci face trimitere la o altă doamnă, mare savant internaţional: eleniscian.
Eu am optat deja pentru prima variantă. Rămâne acum să-mi susţin cu argumente poziţia. Că aşa-i la Academie.
Primul motiv este că sună cel mai bine, are o anumită melodicitate. Cauza este foarte simplă: cuvântul „elenibăscian” are cinci silabe, iar accentul urcă până la a treia silabă, apoi alunecă uşor spre capăt, aproape natural. Pe de o parte, „elenobăsescian” are un aspect de superficialitate. Pe lângă faptul că nu sună melodios, este şi prea lung. Aspectul de superficialitate este dat de vizibilitatea compunerii, o dată din „băsescian”, iar a două din „eleno”, care sună tare urât. Pe de altă parte, „elenibăscian” e mai mult o contopire, o armonizare a două cuvinte.
În ce priveşte cea de-a treia formă, „eleniscian”, eu propun să păstrăm forma asta, dar ca formă literară. Să fie …aşa mai livrească. Dar de păstrat… trebuie păstrată, fie şi numai pentru sensul atât de încărcat de semnificaţii.
Forma „elenibăscian”, care-l are în plus doar pe „bă”….parcă sugerându-ne ceva băşcălie, propunem să-l păstrăm ca pe o formă pai puţin literară, dar mai populară.
Pe de altă parte…

Uraaa!!! Postareeee!!

Nu prea ştiu cum să încep. Trebuie în primul rând să-i dau dreptate lui Paul, “ultimul comentator”. Dacă tot mai există blogul astă, ar trebui – aşa… măcar din respect – să mai scriu câte-o postare, sau măcar o postărică, na!, dacă îmi lipseşte inspiraţia. Aşa ca m-am apucat să scriu. Dar ce? Că după “pierderea identităţii” blogului, n-am mai avut nicio idee despre ce aş putea să scriu.
Să comentez diferite subiecte aflate la ordinea zilei, parcă nu-mi vine, şi oricum nu prea sunt la curent cu ele.
Să mă apuc să povestesc diferite chestii…nici asta - nu prea mă pricep.
Să încep să pun poze si clipuri…sunt deja destui care-o fac, chiar n-ar avea niciun rost.
                                        ***                
O singură idee am despre ce aş putea scrie. Ideea nu poate fi surprinsă în două cuvinte, aşa că …să mă explic.
Am citit astăzi o postare pe blogul lui Bucurenci, pe care nu-l prea înghit, vă spui din capul locului. Dar din când în când mai ajung pe-acolo şi mai citesc ce scrie omu’. Aşa am făcut şi astăzi.
Mi-a atras atenţia o anume postare, în care Bucurenci ne spune cum defineşte el succesul. Şi ne spune că preia definiţia de la Eric Berne, care la rândul lui înţelege prin succes următorul lucru: SĂ FACI CEEA CE AI SPUS CĂ VEI FACE.
Deci, asta spune Bucurenci că înţelege prin succes. Şi oricum, să defineşti „succesul” este mult mai uşor decât să defineşti „succesurile”. De reţinut asta!
Poate că definiţia asta place – şi mie mi-a plăcut la început -, şi vi se pare că aşa stau lucrurile. Sau că pare o vorbă mare. O fi! Dar eu vreau să vă arăt că, de fapt, ea nu ne spune aproape nimic. Dar…..Dar nu mai înainte de a face un comentariu legat de ingeniozitatea lui Bucurenci.
Tovarăşul Bucurenci, dintr-un exces de zel, probabil vrând să ne arate cât îi di deştept, ţine să ne bage minţile în cap şi ne dă o lecţie de logică. Plecând de la definiţia succesului (să faci ceea ce ai spus că vei face), cu ajutorul unei operaţiuni logice imaginare, numită de domnia sa „obversie”, ne dă şi definiţia eşecului, adică: să nu faci ceea ce ai spus că vei face. Merită să reţinem câteva lucruri de aici: a) că nu există nicio „obversie”, cum elenibăscian spune Bucurenci, ci „obversiune”; b) că în nici un caz obversa propoziţiei „să faci ceea ce ai spus că vei face”, în cazul absurd că aceasta ar admite aşa ceva, deşi 99% nu admite, deci, în niciun caz obversa ei nu ar fi „să nu faci ceea ce ai spus că vei face”. Dar să trecem peste astfel de flecuri că nu despre ele vroiam să vorbesc, am făcut-o doar aşa…în treacăt.
Vroiam să vă arăt, aşa cum am înţeles eu definiţia succesului de mai sus, că respectiva definiţie este lipsită de sens, că de fapt nu ne spune nimic.
Dacă ea are un oarecare impact asupra celor care o citesc (cum a avut şi aspra mea…până m-am prins eu la o ţigaretă de şmecherie ), acest lucru se datorează numai unei anumite viclenii a „inconştientului colectiv”. Adică, în general, succesul este înţeles ca o realizare care implică un câştig material sau social (în mare vorbind). Clar spus: „Vreau să devin bogat!” sau „Vreau să devin cineva!”ş.a.m.d, şi dacă se întâmplă…atunci e simplu: ai avut succes, iar dacă nu, eşec.
Daaar…se poate şi altfel. Dacă eu, spre pildă, îmi propun să nu fac nimic toată ziua, şi chiar nu fac nimic toată ziua…va fi lumea de acord că am avut un succes? Sau, să presupunem că îmi propun ca în viaţă să nu realizez nimic…şi la capătul zilelor se va fi dovedit adevărat, iar întreb…va fi cineva de acord că am avut succes? Deşi am făcut ceea ce am spus că voi face, e destul de greu de susţinut că am avut succes.
Am putea s-o luăm chiar şi dinspre partea-ilaltă, de la eşec, aşa cum îl defineşte Bucurenci. Dacă cineva îşi spune că trebuie să omoare un copilaş drăgălaş şi nevinovat, dar nu va face acest lucru, pentru că, să spunem, îi dă la timp Dumnezeu mintea de pe urmă, şi nu va mai face ceea ce a spus că face. Putem să numim asta eşec? Nu prea cred.
În concluzie, succesul nu poate fi cuprins de-o simplă definiţie. Iar definiţia de mai sus nu este decât o simplă tautologie. Iar dacă cineva, cu spirit mai de fineţe, nu o vede aşa, atunci s-o ia ca pe-o antanaclază de genul „femeia este o femeie”, care ne spune un pic mai mult decât o tautologie. Dar nu-i cine ştie ce, cu unele excepţii.
Deci, cam aşa…

Logica şi Blogurile

Astăzi, 23 mai 2009, anul Domnului, am petrecut o zi frumuşică. Împărţit între tratate de logică şi postări citite pe bloguri, am retrăit zile de pe vremea când activam activ pe  planeta Blog (cum obişnuiam eu să numesc blogosfera). Am revăzut dragi pretini şi, poate, am descoperit alţii noi. E, totuşi, prematur să ne pronunţăm. De remarcat însă că logica şi blogosfera s-au împăcat relativ binişor. Nu îmi rămâne decât să sper că din această armonie vor ieşi lucruri frumoase şi bine înfăptuite.

Leapsa

Am onoarea să particip la o lepşuţă blogosferică…E prima la care particip. La începutul activităţii mele blogosferice am refuzat să iau parte la astfel de joculeţe. Luasem blogosfera mult prea în serios. Când am citi însă leapşa Annei, zisă şi Zuzulina în blogosferă, mi-am dat seama că greşisem. Adică, nu prea greşisem, având în vedere că înţelesesem, încă de la început, aspectul ludic al blogurilor, însă eu refuzam să mă joc. Păcat! Am pierdut ceva satisfacţii. Dar…ce să mai…ştiţi vorba aia…mai bine mai târziu decât niciodată.

Sunt Iulian şi sunt alcoolic…Nu, nici chiar aşa, glumeam…Sunt delăsător şi melancolic, asta e.
Aş vrea ca următorii 3 ani să treacă repede.
Păstrez vreodată ceva? Nu, nu cred. Îmi place să mă lepăd de lucrurile care nu-mi mai

trebui(esc).
Mi-aş dori un stilou d-ăla foarte tare, care să coste aşa… la vreo 1000 Euro.
Nu-mi place primăvara. Pur şi simplu o urăsc. E perioada cea mai dificilă din an pentru mine.
Mă tem, sigur că mă tem.
Aud (aici nu prea am ştiut ce să scriu).
Îmi pare rău că uneori sunt prea bun, prea simţit şi prea puţin porc.
Îmi plac cărţile, îngheţatele şi oamenii foarte lucizi
Nu sunt prea vorbăreţ. Am momente când mai bine m-aş împuşca decât să fac conversaţie.
Cânt…, ba nu, nu cânt niciodată, n-am deloc voce melodioasă.
Niciodată nu renunţ la vise (asta este exact ca la Zuzu, s-a potrivit perfect şi n-am găsit de cuviinţă s-o schimb)
Rar se întâmplă să iau o decizie repede.
Plâng …Nu, nu prea pot să plâng, deşi mi-aş dori câteodată.
Nu sunt mulţumit de mine însumi.
Sunt confuz uneori, dar îmi revin repede.
Ar trebui să fac puţin sport că n-am mai făcut de multişor.
Am nevoie, ce-i drept, de multe lucruri, îmi lipsesc multe şi felurite.

Despărţire

Intervalul mare dintre ultimele două postări nu este deloc întâmplător. El mărturiseşte mut ceva. Ce?...cum?...şi în ce fel?...are mai puţină importanţă. Contează numai că mă voi despărţi de nobilissima îndeletnicire, poate chiar instituită de mine, aceea de critic de blog. Nu-o voi face însă pe uşa din dos, ba dimpotrivă, mă voi despărţi cât se poate de OK. Şi asta pentru că cineva a căutat-o cu lumânarea, poate atunci când nu-l mânca nicăieri. 
În continuare, mai puţin postarea care va urma, voi scrie despre lucruri mai puţin cunoscute, despre „lucruri” care mi se vor părea drăguţe şi care ar putea stârni un pic de curiozitate; cu alte cuvinte, despre „lucruri” exotice.

LATER EDIT: Nu m-am tinut de cuvant. Ha!