MOTO:

Cea mai mare dorință a oamenilor, fie că vor s-o recunoască, fie că nu, este următoarea: “Vreau să fiu lăudat!”. (E.M. Cioran)

28.08.2011

Wild goose

Ieri am primit cadou de la un vinator norvegian o gisca salbatica. Si pentru ca a fost o gisca, iar nu o raza salbatica nu am avut nici o retinere s-o macelaresc si apoi s-o ajez frumusel pe gratar. Daca at fi fost o rata nu cared ca as fi putut sa fac asta...din respect pentru Ibsen.





07.08.2011

Tromso

De maine ma gasiti in Tromso, adica cam 1500 km mai la nord de Lillehammer. O sa pun si poze dar cand o sa ajung acolo.

05.07.2011

The best friends: cățelul și pisicuța.

Titlul postării nu este deloc metaforic, ci e o stare de fapt.
Știu că era pe Discovery o emisiune în care niște băieți încercau să verifice tot fel de zicale și mituri, de genul: “te comporți ca un bou în magazinul cu bibelouri”. Și ce făceau? Luau un bou (animalul, se-nțelege) și îl puneau într-un magazin cu bibelouri. Dacă făcea prăpăd, atunci zicala era adevărată; dacă nu, era falsă. Se pare că asta cu boul era cam falsă. 
Pozele de mai jos pot sta drept dovadă în a susține că și zicala aia despre câini și pisici este falsă.

Ce mi s-a părut și mai curios a fost că pisica nu mai era deloc mică și nici cățeaua nu mai avea căței de vreun an și ceva. Și pisica, mătușă-mea mi-a confirmat, chiar sugea lapte, iar nu doar morfolea mamela cățelei in gol așa cum credeam eu.

04.07.2011

Leapșă

Fără prea multe cuvinte introductive, tocmai am primit o leapșă de la Zuzu, care sună cam așa: "Numeşte 10 lucruri (care nu ţin de alte persoane ci doar de tine) care-ţi plac foarte mult şi cu care ai venit în contact în ultima lună. 5 dintre ele trebuie să poată fi oferite altui om care are nevoie de ele ca să fie fericit (acestea vor fi trecute drept ultimele cinci)".
Ar fi cam acestea:
1) Bicicleta mea cursieră. Îmi place tare mult și este chiar d-aia de curse, chiar daca un model mai vechi din 2004. Ușoară ca un fulg, albastră, suplă și elegantă atunci când sunt pe șosea cu ea mă simt foarte fericit și parcă nimic nu ne poate sta în cale fie deal, vânt sau furtună. I’m proud of it.
2) „O zi din viața unor pierde-vară de lux” de Vasile Tonoiu. Am trecut-o în prima parte nu pentru că nu aș da-o sau recomanda-o la nimeni, ci pentru că, probabil, nu ați gusta-o. Vasile Tonoiu este un scriitor dificil și îți trebuie o anumită „ureche” pentru a-l aprecia. Tonoiu este un filosof trăitor aproape obscur, dar este singurul filosof autentic de pe la noi, singurul care chiar scrie. Un filosof subtil și ironic, iar nu un pseudo-filosof ca Liiceanu. Pe lângă toate astea scrie și extraordinar de bine.
3) Noua mea pălărie albă gen „Al Capone”. Îmi e foarte simpatică și nu ies aproape niciodată din casă fără s-o port.
4) Pachetul meu de tutun DRUM care s-a terminat. Da’ nu vă pot spune ce fericit eram când după masă sau între mese mă așezam în fotoliu și îmi rulam, cu mânuțele mele, două-trei țigarete. Îi simt într-adevăr lipsa!
5) Stick-ul meu de 8 G pe care timp de o lună l-am crezut pierdut. L-am regăsit de curând și m-a bucurat tare mult. L-am cumpărat din Nampula, merge foarte rapid, ce să mai…îmi place foarte mult și mi-ar fi părut tare rău să nu-l mai găsesc.
6) O sticlă de gin Tanqueray. Este incredibil de bun și care, probabil, ar face pe multă lume fericită.
7) Iaurt cu fructe. îmi place tare mult iaurtul cu fructe și nu știu de ce nu prea mai mâncam în ultimul timp. E foarte răcoros și cred că, uneori, poate avea rezultate foarte bune.
8) Filmele mele vechi si cele noir. Îmi plac foarte mult filmele astea care mereu mă încântă și mă bucură nespus.
9) Ar mai fi șervețele de șters ochelarii. Eu sunt foarte neglijent cu ștersul ochelarilor sau a pantofilor, iar când mi-aduc aminte și îmi șterg ochelarii rămân uimit de rezultat. Deodată totul devine clar și limpede și nu vă pot spune ce satisfacție trăiesc.
10) Și ultimul lucru, dar cel mai proaspăt pe care îl am în minte, este un pepene galben devorat mai devreme. A fost fabulos de bun, așa cum îmi plăcea mie și cum nu mai mâncasem de ceva vreme.
Cam astea au fost micile și egoistele mele plăceri sau acte mărunte de fericire din ultima luna.

Bacalaureatul meu de vis

Doamne ce mi-aș fi dorit si eu un BAC așa! Un BAC in care să nu se poată copia, în care notele să fi fost pe merit.
Deși nu am fost un elev model la liceu, deși aveam notele sub orice critică de slabe, mi-am dorit un BAC în care să se vadă cine ce știe.
Eu am avut note proaste pentru că, pur și simplu, nu vroiam să iau note mari. Pentru că să ai note mari presupunea să fii un pic pupincurist cu profesorii, iar eu nu am suportat niciodată profesorii din liceu și cei din școala generală pentru că se credeau a priori mai buni, dar mai ales pentru că maică-mea credea că profesorii au a priori dreptate în toate problemele care mă priveau. Și câte probleme nu mi-a cauzat asta acasă! Și ca să vă faceți o idee despre notele mele vă atașez și o poză.
Notele mele erau proaste pentru că nu aveam nici un chef să învăț, pentru că observasem că nu contează cât înveți, dacă vroiai note de 9 și 10 mai trebuia și altceva: lingușeală, ascultare, o meditație etc. Dar cel mai mult mă enerva atunci când învățam, că mai trebuia să învăț din când în când ca să nu rămân corigent, nu primeam niciodată nota 10, deși tocmai răspunsesem la lecție mai bine decât   o colega de-a mea care tocmai primise un 10, deși merita cel mult un 8. Motiv pentru care eu îmi pusesem mari speranțe in BAC. Speram ca la BAC să se vadă ăia care știu ceva, speram să se vadă adevărata știință a fiecăruia, în mod obiectiv, iar nu după aprecierea subiectivă a unui profesor. Dar n-am avut norocul acesta. S-a copiat într-o nesimțire crasă! Și acum, după zece ani, mai am gustul ăla amar pe care mi l-a lăsat BAC-ul, în care îmi pusesem atâtea speranțe.
Și, ironia sorții, când într-un final reușisem să-o obișnuiesc pe maică-mea cu notele de la liceu, și cu modul meu de a mă comporta în liceu, când reușisem să-o fac să nu mă mai bată la cap cu ”învățatul”, cu acel „să pui mâna să înveți!”, care mă adusese, realmente, la disperare, motiv pentru care am și fugit de acasă de trei ori, o dată într-a VII-a, o dată într-a VIII-a și o altă dată într-a IX-a, deci, când în sfârșit o făcusem să nu mă mai cicălească la cap și să mă lase de capul meu, atunci s-a întâmplat: am terminat liceul.
Ajuns la facultate am disperat-o iar pe maică-mea. Trecând de la liceu, unde nu puneam aproape niciodată mâna pe carte și unde cea mai mare plăcere a mea era „chiulul”, la facultate am început să citesc. Maică-mea nu mai putea de fericire, să nu mai vorbim de faptul că intrasem și la facultate, cu examen de admitere și fără meditații, deci nu mai putea de fericire că eu, în sfârșit, citeam. Când mă suna, eu ce făceam? Citeam. După doi-trei ani de facultate eu tot citeam. L-a un moment dat, n-a mai suportat și mi-a zis: „băi, dar tu tot timpul citești?”. Da’ la care și eu i-am zis-o: „păi nu m-ai bătut toată viața la cap să învăț? Na, uite că acum învăț”. „Păi…da, dar nici chiar așa!” mi-a zis. 
Așa cu BAC-ul, așa aș fi vrut eu să fie și când l-am dat eu, cu camere de filmat.
Am luat BAC-ul cu 8.48 fără să copiez și, poate, dacă nu aș fi rămas dezgustat de modul în care se desfășura, aș fi luat o nota chiar mai mare, dar după prima probă n-am mai avut nici un chef.

02.07.2011

My Zuzu

Când mi-am făcut blogul, cam ca ăsta la înfățișare, dar cu un alt ton, am intrat în contact, evident, cu alte bloguri. Din aceasta perioada am păstrat anumite bloguri la care am revenit mereu, ca la niște vechi prieteni din școala generala. Criteriul după care le-am selectat este pur subiectiv, uneori evident, alteori mai puțin evident.
Prima a fost Ina, pe care o admiram, dar o și invidiam pentru faptul ca ea trăia la New York, iar eu la Slobozia. Apoi a fost Ionouka, după care, la un moment dat, mi se cam aprinsese călcâiele. Bine, vorbesc de blogăriță, nu de persoana reala din spatele blogului, pe care, de altfel, nu am cunoscut-o niciodată. Apoi a fost Zuzu, cea care mi-a inspirat aceasta postare.
Zuzu a rămas în amintirea mea ca cea mai inteligentă blogăriță, dar și pentru faptul că e greco-româncă sau româno-grecoaică – doar citind blogul nu mi-am dat seama precis cum stă treaba. Oricum, trebuie sa fie o combinație interesanta, mi-am zis eu. Misterioasa, a rămas tot timpul în umbra blogului, vorbind despre sine, dar nespunându-ne mare lucru. Dacă acum câțiva ani era la modă să rămâi ascuns după blogul tău, mai apoi toată lumea s-a deblogat. Astăzi mai găsești puține bloguri care să nu fie invadate, vizual vorbind, de blogărul său. Lucrul fiind de înțeles și ușor de explicat, de fapt nici nu mai are nevoie de explicație, căci e de la sine subînțeles.
Zuzu și-a păstrat încă vălul peste blog său; ori, mai degrabă, peste sine. Și cum un blog interesant te face tot timpul să-ți pui întrebări despre blogăr sau blogărița (vai de blogul care nu te face!), te face curios și, poate, un pic indiscret, deci, în cazul acesta, nu-mi mai rămâne decât, cum spunea Leopardi, „io nel pensier mi fingo”, ceva de genul „m-apuc eu singur, cu mintea mea, să plăsmuiesc”.

16.05.2011

Logica şi filosofia fotbalului


Tot urmărind cu atenţie comentariile şi analizele de dinainte şi de după fiecare meci mai interesant, nu pot să mă mai abţin şi trebuie să comentez şi eu.
Ei bine, am remarcat importanţa care se dădea şi se dă în continuare antrenorilor şi, mai ales, strategiilor, tacticilor, planurilor de parcă urma sau să asistăm sau tocmai asistasem la o partidă de şah. Comparaţia unui meci de fotbal cu o partidă de şah am auzit-o de foarte multe ori, şi mărturisesc că nu prea mi-am dat seama de unde vine. Poate pentru că, se zice, fotbalul e sportul rege şi cum la şah se ştie că avem de-a face cu un rege, de aici comparaţia? Or poate, din cauza nevestelor de fotbalişti care toate sunt numai una şi una ca nişte regine şi poate de aici comparația, cine ştie?
Treaba cu logica şi filosofia fotbalului, cu explicațiile care se oferă după meciuri, cu tacticile şi stratagemele duse la extrem, într-un sport ca fotbalul, m-au dus cu gândul la logica lui Caragiale şi filosofia istoriei la Tolstoi şi m-au uimit cât de bine se potrivesc ele fotbalului în comparaţie cu aberaţiile care e spun acum.
Începem cu logica fotbalului că-i bună şi de propedeutică pentru o astfel de filozofie, iar filosofia o lăsam pentru alta dată.
Ca să fie totul clar facem apel la un exemplu concret.
Deci, scopul pe care îl urmăreşte echipă Steaua, de pildă, este s-o bată pe Dinamo, să zicem; precum desigur planul dinamoviştilor e să-i bată pe stelişti. Dacă nu s-o întâmpla cea dintâi, are să se întâmple cea de-a doua...şi dacă nu s-o întâmpla nici una, nici alta, atunci tot are să se întâmple ceva.
Dacă s-o întâmpla, cum cred unii, să bată Steaua pe Dinamo, atunci o să facă Becali chef mare şi Borcea are să se facă ursuz de tot; iar, cum cred alţii, la din contră...viceversa. Putem însă afirma cu siguranţă că şi unuia şi altuia le-ar părea bine să facă chef.
Cam asta ar fi, deci, logica după care se ghidează fotbalul, şi în niciun caz una ascunsă şi complicată, pe care o folosesc jurnaliștii sportivi atunci când vor să răspundă la întrebări de genul „de ce a pierdut echipa X?” şi fac, pentru asta, emisiuni de cate doua ore, iar la final răspunsul tot obscur e. Conform logicii caragialeşti, atât de adevărată, răspunsul la tulburătoarea întrebare este „pentru că cealaltă echipă, Y, a câştigat”.

28.04.2011

Ce bine ca s-au dus!!

Deci, am ajuns acasă. Asta-i partea cea buna. Partea proasta este ca am ajuns chiar in preajma Paștelui. Mie nu-mi plac sărbătorile, la drept vorbind chiar le urăsc. Sunt multe motive pentru care nu-mi plac.
Nu-mi plac deoarece oamenii in preajma celor doua mari sărbători se schimba, iar mie mi se par a fi foarte superficiali. Mie îmi plac oamenii care sunt “buni” tot timpul anului, nu doar de sărbători.
Nu-mi plac pentru ca de sărbători toata lumea are vacanta, toți sunt acasă. Dai de ei peste tot sau nu dai deloc. Toata armonia de peste an este data peste cap.
Nu-mi plac sărbătorile pentru faptul ca trebuie sa suni pe toata lumea si toata lumea te suna si se spun mereu aceleași chestii an de an fara încetare.
Nu-mi plac pentru ca se mănâncă foarte mult. Inclusiv eu care nu mănânc cine stie ce de speriat, nu reușesc sa scap. Sa nu mai vorbim de băutura. Îmi trebuie cel puțin doua saptamani sa-mi revin la normal.
Mi-au plăcut însa sărbătorile in Mozambic, aproape nici nu am simțit c-au fost.
Dar acum este mai bine. Sărbătorile au trecut, iar eu sunt din nou acasă, acasă la mine in Slobozia. Nu o sa raman foarte mult pe-aici, vreo trei luni, caci voi pleca iarăși, de data asta definitiv. Vacantele, însa, mi le voi face in Romania. 

21.03.2011

Fever!

Ieri după-amiază am început să mă simt un pic ciudat. Era începutul unei febre moderate. Dar pe lângă asta a început să mă doară în piept, mai clar spus de câte ori înghit ceva simt o durere acută de-a lungul faringelui. E ca și cum faringele ar fi prea mic pentru o sorbitură de apă și cineva trebuie s-o îndese ca să ajungă în stomac. Pe lângă asta mai este și febra moderată, care are cumva legătură cu durerea musculară pe care o resimt. Mușchii nu mă dor foarte tare, este o durere plăcută, doar că nu prea îmi permite să stau în picioare. Motiv pentru care ultimele 24 de ore le-am petrecut mai mult pe orizontală.
Mie, de câte ori am fost bolnav, mi-a plăcut să suport singur, să nu fie nimeni prin preajmă. Îmi place să fiu doar eu și cu durerea mea. Mi-aduc aminte acum câțiva ani când aveam din trei in trei luni niște dureri de stomac teribile. Sau, cel puțin, așa credeam eu. Durerile astea mă țineau aproape o zi întreagă, după care încă o zi după mă recuperam și apoi totul revenea la normal. Am suportat durerile astea „de stomac” ani de zile, până când într-o zi n-am mai suportat si m-am dus la urgente.
Ei bine, băieții de la urgență nu au găsit nici urmă de durere de stomac, ci ditamai peritonita, adică o apendicită coaptă de mai avea puțin și plesnea.
Au trecut ani buni de când n-am mai petrecut ceva vreme cu durerile mele. De când mi-au scos băieții peritonita n-am mai avut nici o problemă. Bine, durerile de acum nu se compară cu cele „de stomac” pe care le aveam în trecut, astea sunt o nimic toată. Dar e totuși plăcut să ai mici momente de delir.

17.03.2011

Personaje dragi din filme

Mi-a venit așa… să scriu despre personajul care mi-a plăcut și impresionat cel mai mult. Sunt multe care îmi plac, dar dacă ar fi să aleg doar unul, atunci l-aș nominaliza pe Ivo.

Ivo Salvini (La voce della luna – F. Fellini) este o combinație fascinantă între G. Leopardi și Pinocchio care întreprinde o călătorie printre vise și memorii. Dând crezare unor tainice voci care se aud din puțuri, Salvini pleacă în căutarea femeii ideale atât de asemănătoare cu misterioasa lună. În călătoria sa se întâlnește cu o serie de personaje aiurite și se împrietenește cu unul dintre ele, Gonnella, un fost prefect ajuns paranoic și nefericit. Continuându-și călătoria împreună, ei asistă la o petrecere organizată pentru a sărbători capturarea Lunii de către o monstruoasă maşină de treierat. În timpul transmiterii în direct a evenimentului toată lumea e total debusolată între sunete, dansuri și strigăte, excepție făcând doar Ivo Salvini și Gonnella – unul pentru că-i îndrăgostit, altul că-i nefericit – singurii, de fapt, capabili să înțeleagă fascinația și misterul nopții iluminată de aștrii și plină de tăcere.

16.03.2011

Lie To Me

Mă tot întreb de unde naibii îmi tot vine cheful ăsta nebun de scris pe blog. În șapte-opt luni am scris două postări. Dar nu-i doar vina blogului pe care din disperare de cauză am și încercat să-l reînnoiesc. E vina mea pe undeva, dar nu știu exact pe unde. În ultimul timp, singurul lucru pe care l-am făcut (sau încă îl fac) cu chef și oarecare entuziasm este să mă uit la serialul „Lie to me” din care am văzut doua sezoane într-o săptămână. Deci, pe scurt, nu prea mai am chef de nimic. Acum, de exemplu, ar fi trebuit să fiu afară la snowboard. Dar n-am ieșit din lipsă de chef. Și pentru că oricum nu aveam ceva mai bun de făcut, m-am apucat să scriu pe blog. Nu pentru că aș avea ceva de spus. De fapt asta este, cred, singura postare pe care o scriu fără a avea ceva de spus. Da’ ce să zic?! Dacă s-ar scrie pe blog doar când s-ar avea ceva de spus, atunci probabil că nu ar mai rămâne decât câteva bloguri.

În altă ordine de idei, filmul menționat în titlu îmi place tare mult. Cât despre…

Scuze, dar chiar în momentul astă trebuie să plec și să-l iau pe un bebeluș de la (eram să zic de la bibliotecă) grădiniță.

Ciao!!

13.03.2011

Africa și vălul mayei

Africa nu este așa cum credem noi că este. Nu este așa cum pare să se desprindă din poze și filmlețe. Africa nu mai este “romantică”. În limba română există un cuvînt care descrie perfect atmosfera africană, ca dealtfel si din toate celelalte ţări considerate a face parte din așa-zisa “lumea a treia”. Este vorba de cuvîntul ŢIGĂNIE. Ei bine, vreți sau nu să credeți, acest cuvînt surprinde extraordiar de bine adevărata realitate. Acum se pune întrebarea: este un lucru bun sau rău? Eu cred că-i un lucru bun. Aș spune chiar că în aceste țări este atît de bine cît le-a permis natura. Mai mult chiar nu se putea. De unde și problema cu aceste țări: sunt condamnate din punct de vedere geografic și nimic nu poate schimba asta. Și, la drept vorbind, ce poţi face cînd sunt 35 de grade înca de la 6 dimineata, solul-i numai nisip, iar apă abia dacă-i de baut? Pai nu-ţi rămîne decît să faci parte din “lumea a treia”.
Pe de o parte, există o mare diferenţă între “la ţara” și orașe, dar diferenţa dintre orașele din “lumea a treia” și lumea occidentală este foarte mică. Diferenţa este mai mult din punct de vedere estetic decît orice altceva. Adică pieţele sunt încă amplasate pe trotuare, se acordă mai puţină importanţă curaţeniei, nu există un sistem de transport organizat cum trebuie și alte lucruri de genul ăsta. În rest găsești tot ce vrei: mall-uri, masini mari si bengoase, vile misto si fete frumoase.
Pe de alta parte, “la ţara” există o mai mare săracie și mai multe lipsuri, care - dupa mintea mea - nu se vor îmbunătăţi niciodată, ci doar vor dispărea. Așa cum la nivel global există tendinţa de urmanizare și de “metropolizare”, tot așa și în “lumea a treia” există acest trend. Totodată o poză în care apare o colibă de pământ și paie alaturi de un “taran african” ne lasă pe noi cu o impresie falsă. La vederea unei asemenea poze avem tendința să gîndim: “mamaaa miaaa ce primitivi sunt aștia”. Însă nu-i deloc așa. Acești oameni sunt foarte normli, inteligenți și cu telefon mobil în buzunar. Toate activitățile se desfășoară afară, lucru pentru care nu există nici un motiv să aibă o casă decentă. La noi se pune mare preț pe casa. Se poate munci și o viață întreagă pentru o casă. În Africa nu, ce rost ar avea. Fără curent electric și apă curentă, coliba este folosită mai mult ca adăpost de ploaie. În schimb, la noi, casa reprezintă un mic univers unde ne petrecem majoritatea timpului (ma refer la timpul liber). Dar acest lucru nu înseamnă neaparat că noi suntem mai evoluati (mental vorbind) decît africani. Suntem doar pic mai educati, dar asta este doar o diferență canitativă, iar nu calitativă.