Dincoace şi dincolo de Blog

O postare de pe blogul Ionoukăi mi-a resuscitat astăzi nişte gânduri. Pe scurt, dilema ar fi aceasta: există identitate între blogăr şi blog? Sau, altfel spus, este persoana din spatele blogului aceeaşi cu cea care ni se prezintă pe blog?
Răspuns: NU
Bine, acum nu zic că n-or fi şi coincidenţe. Cu toate astea, n-o s-o bag p-aia cu excepţia care confirmă regula ca să-mi susţin ideea, căci nici nu-i nevoie, şi nici blogăreala nu-i vreo ştiinţă.
În principiu, ce-aş vrea să spun a fost foarte frumos redat de Bergman în filmul Bildmakarna. O tânără şi frumoasă actriţă (dar dintr-o bucată), o întâlneşte pe geniala scriitoare (o babă de vreo 80 de ani) a pieselor pe care ea le juca. Cum nu prea-şi ţinea gura, la un moment dat o bagă p-asta: „Cum poate o babă ca tine să descrie lucrurile alea aşa de frumoase, de fascinante?”. Răspunsul babii este pe măsură: „Un scriitor nu descrie lucrurile aşa cum sunt, ci aşa cum ar fi vrut să fie”.
Da’ să revenim la blogurile noaste. Cam aşa ceva se întâmplă şi pe bloguri, chiar dacă din alte motive şi prin alte mijloace. Trebuie însă spus că lucrurile astea se întâmplă mai mult inconştient, decât conştient, iar de vină este chiar blogul. Adică libertatea totală oferită de blog. E ca atunci când trebuie să te descrii unei persoane complet necunoscute. Persoană descrisă în descriere este o construcţie a fiecăruia, necoincizând total cu persoana reală, şi asta în ciuda totalei sincerităţi de care poate da cineva dovadă. Motivul este simplu: ori descrii acea persoană care ai vrea să fii, ori spui anumite lucruri despre tine, dar tăinuieşti sau omiţi altele. În ambele cazuri rezultatul este acelaşi.
Aşa şi cu blogu’. Te pui în faţa unei pagini virtuale, postezi, comentezi…şi pac-pac a ieşit blogul, care trage după el un blogăr - vrei, nu vrei – construit. Oricum, ideea este că, de obicei, blogărul cel adevărat diferă de blogărul de pe blog, cum, de fapt, se poate ca blogărul cel adevărat să fie ăla/aia de pe blog, şi să fie construit celălalt, adevăratul.
Boh! Cine ştie?! Io nu.

Academia aci pe blog.

Deci, să facem puţin pe Academia Română. Ca sarcină pe ordinea de zi este intrarea în “limbă” a unui nou adjectiv. Trebuie, deci, să cădem de acord asupra formei corecte. Avem de ales între: elenibăscian şi elenobăsescian (formele de bază). Mi-a mai venit în minte, acum, o altă formă bogată în sensuri, căci face trimitere la o altă doamnă, mare savant internaţional: eleniscian.
Eu am optat deja pentru prima variantă. Rămâne acum să-mi susţin cu argumente poziţia. Că aşa-i la Academie.
Primul motiv este că sună cel mai bine, are o anumită melodicitate. Cauza este foarte simplă: cuvântul „elenibăscian” are cinci silabe, iar accentul urcă până la a treia silabă, apoi alunecă uşor spre capăt, aproape natural. Pe de o parte, „elenobăsescian” are un aspect de superficialitate. Pe lângă faptul că nu sună melodios, este şi prea lung. Aspectul de superficialitate este dat de vizibilitatea compunerii, o dată din „băsescian”, iar a două din „eleno”, care sună tare urât. Pe de altă parte, „elenibăscian” e mai mult o contopire, o armonizare a două cuvinte.
În ce priveşte cea de-a treia formă, „eleniscian”, eu propun să păstrăm forma asta, dar ca formă literară. Să fie …aşa mai livrească. Dar de păstrat… trebuie păstrată, fie şi numai pentru sensul atât de încărcat de semnificaţii.
Forma „elenibăscian”, care-l are în plus doar pe „bă”….parcă sugerându-ne ceva băşcălie, propunem să-l păstrăm ca pe o formă pai puţin literară, dar mai populară.
Pe de altă parte…

Uraaa!!! Postareeee!!

Nu prea ştiu cum să încep. Trebuie în primul rând să-i dau dreptate lui Paul, “ultimul comentator”. Dacă tot mai există blogul astă, ar trebui – aşa… măcar din respect – să mai scriu câte-o postare, sau măcar o postărică, na!, dacă îmi lipseşte inspiraţia. Aşa ca m-am apucat să scriu. Dar ce? Că după “pierderea identităţii” blogului, n-am mai avut nicio idee despre ce aş putea să scriu.
Să comentez diferite subiecte aflate la ordinea zilei, parcă nu-mi vine, şi oricum nu prea sunt la curent cu ele.
Să mă apuc să povestesc diferite chestii…nici asta - nu prea mă pricep.
Să încep să pun poze si clipuri…sunt deja destui care-o fac, chiar n-ar avea niciun rost.
                                        ***                
O singură idee am despre ce aş putea scrie. Ideea nu poate fi surprinsă în două cuvinte, aşa că …să mă explic.
Am citit astăzi o postare pe blogul lui Bucurenci, pe care nu-l prea înghit, vă spui din capul locului. Dar din când în când mai ajung pe-acolo şi mai citesc ce scrie omu’. Aşa am făcut şi astăzi.
Mi-a atras atenţia o anume postare, în care Bucurenci ne spune cum defineşte el succesul. Şi ne spune că preia definiţia de la Eric Berne, care la rândul lui înţelege prin succes următorul lucru: SĂ FACI CEEA CE AI SPUS CĂ VEI FACE.
Deci, asta spune Bucurenci că înţelege prin succes. Şi oricum, să defineşti „succesul” este mult mai uşor decât să defineşti „succesurile”. De reţinut asta!
Poate că definiţia asta place – şi mie mi-a plăcut la început -, şi vi se pare că aşa stau lucrurile. Sau că pare o vorbă mare. O fi! Dar eu vreau să vă arăt că, de fapt, ea nu ne spune aproape nimic. Dar…..Dar nu mai înainte de a face un comentariu legat de ingeniozitatea lui Bucurenci.
Tovarăşul Bucurenci, dintr-un exces de zel, probabil vrând să ne arate cât îi di deştept, ţine să ne bage minţile în cap şi ne dă o lecţie de logică. Plecând de la definiţia succesului (să faci ceea ce ai spus că vei face), cu ajutorul unei operaţiuni logice imaginare, numită de domnia sa „obversie”, ne dă şi definiţia eşecului, adică: să nu faci ceea ce ai spus că vei face. Merită să reţinem câteva lucruri de aici: a) că nu există nicio „obversie”, cum elenibăscian spune Bucurenci, ci „obversiune”; b) că în nici un caz obversa propoziţiei „să faci ceea ce ai spus că vei face”, în cazul absurd că aceasta ar admite aşa ceva, deşi 99% nu admite, deci, în niciun caz obversa ei nu ar fi „să nu faci ceea ce ai spus că vei face”. Dar să trecem peste astfel de flecuri că nu despre ele vroiam să vorbesc, am făcut-o doar aşa…în treacăt.
Vroiam să vă arăt, aşa cum am înţeles eu definiţia succesului de mai sus, că respectiva definiţie este lipsită de sens, că de fapt nu ne spune nimic.
Dacă ea are un oarecare impact asupra celor care o citesc (cum a avut şi aspra mea…până m-am prins eu la o ţigaretă de şmecherie ), acest lucru se datorează numai unei anumite viclenii a „inconştientului colectiv”. Adică, în general, succesul este înţeles ca o realizare care implică un câştig material sau social (în mare vorbind). Clar spus: „Vreau să devin bogat!” sau „Vreau să devin cineva!”ş.a.m.d, şi dacă se întâmplă…atunci e simplu: ai avut succes, iar dacă nu, eşec.
Daaar…se poate şi altfel. Dacă eu, spre pildă, îmi propun să nu fac nimic toată ziua, şi chiar nu fac nimic toată ziua…va fi lumea de acord că am avut un succes? Sau, să presupunem că îmi propun ca în viaţă să nu realizez nimic…şi la capătul zilelor se va fi dovedit adevărat, iar întreb…va fi cineva de acord că am avut succes? Deşi am făcut ceea ce am spus că voi face, e destul de greu de susţinut că am avut succes.
Am putea s-o luăm chiar şi dinspre partea-ilaltă, de la eşec, aşa cum îl defineşte Bucurenci. Dacă cineva îşi spune că trebuie să omoare un copilaş drăgălaş şi nevinovat, dar nu va face acest lucru, pentru că, să spunem, îi dă la timp Dumnezeu mintea de pe urmă, şi nu va mai face ceea ce a spus că face. Putem să numim asta eşec? Nu prea cred.
În concluzie, succesul nu poate fi cuprins de-o simplă definiţie. Iar definiţia de mai sus nu este decât o simplă tautologie. Iar dacă cineva, cu spirit mai de fineţe, nu o vede aşa, atunci s-o ia ca pe-o antanaclază de genul „femeia este o femeie”, care ne spune un pic mai mult decât o tautologie. Dar nu-i cine ştie ce, cu unele excepţii.
Deci, cam aşa…