Farewell, Romania!!!!! Bye-bye! Ciau-ciau!!!

The best friends: cățelul și pisicuța.

Titlul postării nu este deloc metaforic, ci e o stare de fapt.

Știu că era pe Discovery o emisiune în care niște băieți încercau să verifice tot fel de zicale și mituri, de genul: “te comporți ca un bou în magazinul cu bibelouri”. Și ce făceau? Luau un bou (animalul, se-nțelege) și îl puneau într-un magazin cu bibelouri. Dacă făcea prăpăd, atunci zicala era adevărată; dacă nu, era falsă. Se pare că asta cu boul era cam falsă. 

Pozele de mai jos pot sta drept dovadă în a susține că și zicala aia despre câini și pisici este falsă.

Ce mi s-a părut și mai curios a fost că pisica nu mai era deloc mică și nici cățeaua nu mai avea căței de vreun an și ceva. Și pisica, mătușă-mea mi-a confirmat, chiar sugea lapte, iar nu doar morfolea mamela cățelei in gol așa cum credeam eu.

Leapșă

Fără prea multe cuvinte introductive, tocmai am primit o leapșă de la Zuzu, care sună cam așa: "Numeşte 10 lucruri (care nu ţin de alte persoane ci doar de tine) care-ţi plac foarte mult şi cu care ai venit în contact în ultima lună. 5 dintre ele trebuie să poată fi oferite altui om care are nevoie de ele ca să fie fericit (acestea vor fi trecute drept ultimele cinci)".

Ar fi cam acestea:

1) Bicicleta mea cursieră. Îmi place tare mult și este chiar d-aia de curse, chiar daca un model mai vechi din 2004. Ușoară ca un fulg, albastră, suplă și elegantă atunci când sunt pe șosea cu ea mă simt foarte fericit și parcă nimic nu ne poate sta în cale fie deal, vânt sau furtună. I’m proud of it.

2) „O zi din viața unor pierde-vară de lux” de Vasile Tonoiu. Am trecut-o în prima parte nu pentru că nu aș da-o sau recomanda-o la nimeni, ci pentru că, probabil, nu ați gusta-o. Vasile Tonoiu este un scriitor dificil și îți trebuie o anumită „ureche” pentru a-l aprecia. Tonoiu este un filosof trăitor aproape obscur, dar este singurul filosof autentic de pe la noi, singurul care chiar scrie. Un filosof subtil și ironic, iar nu un pseudo-filosof ca Liiceanu. Pe lângă toate astea scrie și extraordinar de bine.

3) Noua mea pălărie albă gen „Al Capone”. Îmi e foarte simpatică și nu ies aproape niciodată din casă fără s-o port.

4) Pachetul meu de tutun DRUM care s-a terminat. Da’ nu vă pot spune ce fericit eram când după masă sau între mese mă așezam în fotoliu și îmi rulam, cu mânuțele mele, două-trei țigarete. Îi simt într-adevăr lipsa!

5) Stick-ul meu de 8 G pe care timp de o lună l-am crezut pierdut. L-am regăsit de curând și m-a bucurat tare mult. L-am cumpărat din Nampula, merge foarte rapid, ce să mai…îmi place foarte mult și mi-ar fi părut tare rău să nu-l mai găsesc.

6) O sticlă de gin Tanqueray. Este incredibil de bun și care, probabil, ar face pe multă lume fericită.

7) Iaurt cu fructe. îmi place tare mult iaurtul cu fructe și nu știu de ce nu prea mai mâncam în ultimul timp. E foarte răcoros și cred că, uneori, poate avea rezultate foarte bune.

8) Filmele mele vechi si cele noir. Îmi plac foarte mult filmele astea care mereu mă încântă și mă bucură nespus.

9) Ar mai fi șervețele de șters ochelarii. Eu sunt foarte neglijent cu ștersul ochelarilor sau a pantofilor, iar când mi-aduc aminte și îmi șterg ochelarii rămân uimit de rezultat. Deodată totul devine clar și limpede și nu vă pot spune ce satisfacție trăiesc.

10) Și ultimul lucru, dar cel mai proaspăt pe care îl am în minte, este un pepene galben devorat mai devreme. A fost fabulos de bun, așa cum îmi plăcea mie și cum nu mai mâncasem de ceva vreme.

Cam astea au fost micile și egoistele mele plăceri sau acte mărunte de fericire din ultima luna.

Bacalaureatul meu de vis

Doamne ce mi-aș fi dorit si eu un BAC așa! Un BAC in care să nu se poată copia, în care notele să fi fost pe merit.

Deși nu am fost un elev model la liceu, deși aveam notele sub orice critică de slabe, mi-am dorit un BAC în care să se vadă cine ce știe.

Eu am avut note proaste pentru că, pur și simplu, nu vroiam să iau note mari. Pentru că să ai note mari presupunea să fii un pic pupincurist cu profesorii, iar eu nu am suportat niciodată profesorii din liceu și cei din școala generală pentru că se credeau a priori mai buni, dar mai ales pentru că maică-mea credea că profesorii au a priori dreptate în toate problemele care mă priveau. Și câte probleme nu mi-a cauzat asta acasă! Și ca să vă faceți o idee despre notele mele vă atașez și o poză.

Notele mele erau proaste pentru că nu aveam nici un chef să învăț, pentru că observasem că nu contează cât înveți, dacă vroiai note de 9 și 10 mai trebuia și altceva: lingușeală, ascultare, o meditație etc. Dar cel mai mult mă enerva atunci când învățam, că mai trebuia să învăț din când în când ca să nu rămân corigent, nu primeam niciodată nota 10, deși tocmai răspunsesem la lecție mai bine decât   o colega de-a mea care tocmai primise un 10, deși merita cel mult un 8. Motiv pentru care eu îmi pusesem mari speranțe in BAC. Speram ca la BAC să se vadă ăia care știu ceva, speram să se vadă adevărata știință a fiecăruia, în mod obiectiv, iar nu după aprecierea subiectivă a unui profesor. Dar n-am avut norocul acesta. S-a copiat într-o nesimțire crasă! Și acum, după zece ani, mai am gustul ăla amar pe care mi l-a lăsat BAC-ul, în care îmi pusesem atâtea speranțe.

Și, ironia sorții, când într-un final reușisem să-o obișnuiesc pe maică-mea cu notele de la liceu, și cu modul meu de a mă comporta în liceu, când reușisem să-o fac să nu mă mai bată la cap cu ”învățatul”, cu acel „să pui mâna să înveți!”, care mă adusese, realmente, la disperare, motiv pentru care am și fugit de acasă de trei ori, o dată într-a VII-a, o dată într-a VIII-a și o altă dată într-a IX-a, deci, când în sfârșit o făcusem să nu mă mai cicălească la cap și să mă lase de capul meu, atunci s-a întâmplat: am terminat liceul.

Ajuns la facultate am disperat-o iar pe maică-mea. Trecând de la liceu, unde nu puneam aproape niciodată mâna pe carte și unde cea mai mare plăcere a mea era „chiulul”, la facultate am început să citesc. Maică-mea nu mai putea de fericire, să nu mai vorbim de faptul că intrasem și la facultate, cu examen de admitere și fără meditații, deci nu mai putea de fericire că eu, în sfârșit, citeam. Când mă suna, eu ce făceam? Citeam. După doi-trei ani de facultate eu tot citeam. L-a un moment dat, n-a mai suportat și mi-a zis: „băi, dar tu tot timpul citești?”. Da’ la care și eu i-am zis-o: „păi nu m-ai bătut toată viața la cap să învăț? Na, uite că acum învăț”. „Păi…da, dar nici chiar așa!” mi-a zis. 

Așa cu BAC-ul, așa aș fi vrut eu să fie și când l-am dat eu, cu camere de filmat.

Am luat BAC-ul cu 8.48 fără să copiez și, poate, dacă nu aș fi rămas dezgustat de modul în care se desfășura, aș fi luat o nota chiar mai mare, dar după prima probă n-am mai avut nici un chef.

My Zuzu

Când mi-am făcut blogul, cam ca ăsta la înfățișare, dar cu un alt ton, am intrat în contact, evident, cu alte bloguri. Din aceasta perioada am păstrat anumite bloguri la care am revenit mereu, ca la niște vechi prieteni din școala generala. Criteriul după care le-am selectat este pur subiectiv, uneori evident, alteori mai puțin evident.

Prima a fost Ina, pe care o admiram, dar o și invidiam pentru faptul ca ea trăia la New York, iar eu la Slobozia. Apoi a fost Ionouka, după care, la un moment dat, mi se cam aprinsese călcâiele. Bine, vorbesc de blogăriță, nu de persoana reala din spatele blogului, pe care, de altfel, nu am cunoscut-o niciodată. Apoi a fost Zuzu, cea care mi-a inspirat aceasta postare.

Zuzu a rămas în amintirea mea ca cea mai inteligentă blogăriță, dar și pentru faptul că e greco-româncă sau româno-grecoaică – doar citind blogul nu mi-am dat seama precis cum stă treaba. Oricum, trebuie sa fie o combinație interesanta, mi-am zis eu. Misterioasa, a rămas tot timpul în umbra blogului, vorbind despre sine, dar nespunându-ne mare lucru. Dacă acum câțiva ani era la modă să rămâi ascuns după blogul tău, mai apoi toată lumea s-a deblogat. Astăzi mai găsești puține bloguri care să nu fie invadate, vizual vorbind, de blogărul său. Lucrul fiind de înțeles și ușor de explicat, de fapt nici nu mai are nevoie de explicație, căci e de la sine subînțeles.

Zuzu și-a păstrat încă vălul peste blog său; ori, mai degrabă, peste sine. Și cum un blog interesant te face tot timpul să-ți pui întrebări despre blogăr sau blogărița (vai de blogul care nu te face!), te face curios și, poate, un pic indiscret, deci, în cazul acesta, nu-mi mai rămâne decât, cum spunea Leopardi, „io nel pensier mi fingo”, ceva de genul „m-apuc eu singur, cu mintea mea, să plăsmuiesc”.